Rurbanizarea sau urbanizarea mediului rural ar putea oferi noi soluții, noi șanse pentru locuitorii satului românesc și, în special, pentru tineri, care n-ar mai fi nevoiți să-și părăsească vatra strămoșească pentru a-și asigura o viață normală, demnă, pribegind prin țări străine în căutarea pâinii celei de toate zilele.

 

Urbanizarea rurală presupune micșorarea discrepanțelor dintre nivelul de civilizație și de dotare cu infrastructură socială, culturală, educațională, edilitară etc. dintre mediul rural și cel urban, reducerea decalajelor dintre veniturile din muncile agricole și cele din industrie, dintre nivelul de instruire și de educație etc.

Pentru aceasta, un prim pas ar putea fi integrarea activităților agricole cu cele industriale pe verticală, în aval, în amonte și pe orizontală, implementarea unor structuri industriale în mediul rural prin amplasarea mai pronunțată a unor obiective și infrastructuri industriale în mediul rural, astfel încât să se asigure un oarecare echilibru în dezvoltarea economico-socială urbană și rurală.

Pasul următor presupune conceperea și organizarea unor procese de producție de tip „circular-activ”, prin care să se realizeze valorificarea integrală a substanței active de materii prime și a materialelor secundare (reziduuri, deșeuri etc.), în cadrul unor circuite tehnologice integrate, puse în funcțiune cu ajutorul bioenergiei obținute din surse proprii.

Spre exemplu, produsele secundare ale unei fabrici de zahăr, amplasată în mediul rural (borhotul și melasa), pot fi folosite în cadrul unei crescătorii de vaci de lapte, de taurine și porci la îngrășat, iar laptele și carnea ar putea fi prelucrate în făbricuțe sau secții de producție proprii.  Dejecțiile de la animale pot fi folosite pentru obținerea de energie proprie (biogaz), iar gunoiul de grajd poate fi folosit ca îngrășământ natural. Efectele economico-sociale ale organizării „circular-active” a activităților industriale și agricole integrate sunt evidente: valorificarea superioară și completă a materiilor prime vegetale și animale, reducerea substanțială a unor costuri de producție, a cheltuielilor cu trasportul, cu energia, creșterea gradului de ocupare a forței de muncă, policalificarea forței de muncă, stabilitatea, respectiv reducerea fluctuației forței de muncă.

La nivel național și macroeconomic, urbanizarea mediului rural presupune armonizarea politicilor de industrializare cu politicile de dezvoltare și modernizare a agriculturii, având drept scop și obiectiv ameliorarea calității vieții în mediul rural.

Pentru aceasta este nevoie, însă, de un „Program național de dezvoltare economico-socială a mediului rural” sub toate aspectele: cultural-educațional, sanitar, edilitar, condiții de viață, infrastructură (drumuri, apă, canal), comerț, servicii, mica industrie, manufactură și activități artizanale etc. Avantajele sunt evidente: furnizarea de locuri de muncă în mediul rural, creșterea veniturilor populației rurale, aplatizarea curbei muncii sezoniere în agricultură, mai buna valorificare a materiilor prime locale, creșterea cererii de bunuri și servicii la sate, creșterea calificării tehnice și profesionale a țăranului, care nu va mai fi considerat un simplu muncitor necalificat.

De asemenea, numai așa vom putea avea în mediul rural învățători, profesori, medici, ingineri etc. statornici și didicați muncii și profesiei lor. Numai așa se va putea stopa fenomenul îngrijorător al migrației forței de muncă tinere de la sate. Numai așa se vor putea reduce decalajale dintre cele două medii de viață, precum și numărul populației  pauperizate (sărace) din zonele rurale. Numai așa se va reuși să nu se producă depopularea masivă și ireversibilă a satului românesc și să nu dispară definitiv frumoasele tradiții și obiceiuri lăsate de moșii și strămoșii noștri, care au avut grijă să le păstreze cu sfințenie pentru noi și pentru generațiile viitoare, cărora suntem obligați să le lăsăm această minunată moștenire.

În concluzie, rurbanizarea, adică modernizarea satului românesc, cu consecințe pozitive în schimbarea modului de viață, nu va trebui să altereze major obiceiurile și tradițiile strămoșești, pe care numai locuitorii satului le pot duce mai departe, astfel încât să nu piară niciodată, căci ar fi păcat.

Dar și statul român, care în ultimii ani se tot „spală pe mâini ca Pilat din Pont”, fugind de orice răspundere, trebuie să-și asume anumite responsabilități, stabilind strategiile de dezvoltare și de progres, politicile sectoriale de sistematizare și dezvoltare teritorială, astfel încât satul românesc să nu piară cu oamenii și cu tradițiile și obiceiurile lor, ci să asigure un nivel de civilizație corespunzător și în mediul rural

 

1. A nu se înțelege prin urbanizarea satului românesc construirea de blocuri în locul caselor, ci modernizarea infrastructurii rurale astfel încât să se asigure locuitorilor din rural condiții de viață civilizate, sub roate aspectele: habitat, educație, cultură, sănătate etc. 

2. Ce va face România, fără industrie și cu pământul vândut străinilor, în caz de crize, secetă îndelungată, război etc. Nu avem industrie care, la nevoie, să poată fi transformată în industrie de război, iar proprietarii străini de pământ românesc ne vor lăsa să murim de foame! Treziți-vă, români! Nu vindeți și nu lăsați să se mai vândă străinilor pământ românesc!