„În ziua de 24 decembrie 1989, după decolare, am primit de la comandantul aviaţiei militare care preluase, personal, conducerea tuturor acţiunilor de luptă în zbor, misiunea de a executa cercetare din aer în zonele Televiziunea Româna şi stadionul Ghencea, unde se presupunea că sunt terorişti care execută foc împotriva revoluţionarilor. La Televiziune era furnicar de mulţime, părea că toţi bucureştenii ieşiseră în stradă, convinşi că vor obţine libertate şi condiţii mai bune de trai. Unii s-au dus din curiozitate şi au plătit cu viaţa sau au rămas mutilaţi pe viaţă.

În timpul zborului am auzit răpăit infernal de tablă ciuruită. Eram atacaţi de la sol cu foc de mitralieră. Instinctiv, am executat manevre de viteză, de înălţime şi direcţie, după care am raportat cele întâmplate. Aparatele de la bord indicau parametri normali, semn că elementele vitale nu erau lovite, aşa că am acceptat ca întoarcerea spre aerodrom s-o facem pe deasupra stadionului Steaua de unde trebuia să culegem date privind eventualele cuiburi de terorişti existente. De parcă ei ar sta la vedere... Oricum, puteau să ne primească cu foc. Era singura posibilitate de a afla de existenţa lor şi probabil, pe asta se şi sconta. Ce mai contau nişte găuri în plus în elicopter pe lângă cele existente? Stadionul era cufundat în linişte, doar în perimetrul cazărmilor dimprejurul lui era ceva agitaţie. Aproape de aerodrom, conducătorul de zbor ne-a comunicat să aterizam urgent, pe locul unde ne aflam. Eram siguri că aerodromul este atacat şi pentru salvarea aparatului şi a echipajului nostru, se luase această măsură extremă. Până atunci, în misiuni de zbor au fost atacate, de la sol, 9 elicoptere, 3 fiind doborâte. Am aterizat pe câmp, am aşteptat cam un sfert de oră cu motoarele pornite, apoi am fost chemaţi la bază. Când am coborât din elicopter şi am văzut găurile din podeaua lui, una dintre ele fiind la o palmă de scaunul unde stătusem eu, mi-am dat drumul pe spate, rămânând aşa, lungit, cu ochii spre cer şi-am zis: "Îţi mulţumesc, Dumnezeule, c-ai fost cu mine şi m-ai salvat încă o dată."

În Armata română plutea o stare dezinformare şi confuzie, încă nu ştiam cum, de ce şi împotriva cui trebuia apărată revoluţia. Unde erau terorişti? Ceea ce ştiam cu siguranţă era că trebuie să executăm misiunile de zbor încredinţate, că trebuie să ne apărăm cazarma, aerodromul şi aparatele de zbor, dar ne derutau permanent Radioul şi Televiziunea, telefoanele şi zvonurile care informau populaţia ba că Boteniul e atacat,  ba că Ceauşescu s-ar afla totuşi aici, de unde conduce lupta pentru reprimarea revoluţiei şi că-l ascundem, ba că Boteniul a căzut în mâinile teoriştilor care pregătesc un asalt, cu elicopterele capturate, asupra capitalei.

...Şi iată că a venit şi 25 decembrie 1989, ziua de Crăciun. Primim misiunea să ne deplasăm cu două elicoptere pe stadionul Ghencea cu câte patru paraşutişti înarmaţi în fiecare elicopter. Am zburat cu uşile deschise pentru a se răspunde cu foc la nevoie, paraşutiştii fiind instruiţi din ce unghi să tragă spre a nu lovi elicele şi rachetele. S-au mai incărcat în fiecare elicopter câte două lăzi cu cartuşe. Mitraliera de bord era pregătită să răspundă oricărui atac. Măturam terenul sub  noi  la mai puţin de zece metri înălţime. Pe autostradă, maşinile opreau, se deschideau portierele, oamenii o luau la goană peste câmp. Ne credeau terorişti. Am efectuat viraje, eschive pentru a preveni o eventuală lovire a aparatului. Paraşutiştii erau în poziţie culcat în faţa uşilor deschise. Zburam în zig-zag, un dans al morţii şi vieţii în văzduh, aerul intra peste noi, paraşutiştii erau grei de atâtea cartuşe şi armament. Dar lipseau paraşutele, era prima dată când paraşutiştii zburau fără paraşute! Ni s-a precizat să aterizăm în spatele tabelei electronice de marcaj al stadionului Ghencea în perimetrul unui teren de atletism înconjurat cu taluzuri de pământ. Fusese escavat cu o zi sau noapte înainte, era o amenajare genistică făcută pentru a proteja aparatele de zbor. După vreo treizeci de minute încordate de aşteptare, văd cum vin spre noi un TAB (transportor autoamfibiu blindat) cu drapel tricolor, trei autoturisme ARO argintii, ca într-o suită preşedenţială. Mi-a sărit inima din loc. " Or fi Nicolae şi Elena Ceauşescu însoţiţi de suită?" mă întrebam, conştient de imensul pericol pe care l-am fi luat asupra noastră dacă perechea alungată din Bucureşti şi suită în elicopterul Dauphin al lui Maluţan, ar fi urcat de data asta în elicopterul nostru  Puma. TAB-ul a semnalizat cu farurile în chip de recunoaştere, iar din autovehicule au coborât generalul Victor  Atanasie Stănculescu pe care-l cunoşteam, un individ bărbos pe care-l credeam popă (după aceea am aflat că era Gelu Voican Voiculescu) şi Virgil Măgureanu. În spatele lor era un grup de ofiţeri de justiţie, un  doctor militar şi câţiva civili. Înainte de a-i îmbarca în elicopter, ni s-a spus că vom zbura la Măneşti, o localitate lângă Ploieşti, după care  vom merge spre Târgovişte.

(Va urma)

Comandor Alexandru POPA