Specimenul cu viaţa cea mai complicată în politică este intelectualul. În general este considerat profund inutil, pentru că nu e nici bănos, şi nici suficient de popular ca să aducă voturi. Deci cele două undiţe cu care e pescuit electoratul român, banii, maşinăria de partid cu pomenile ei de tot soiul şi stilul din popor, ajung să îl facă pe intelectualul inserat prin politică aproape invizibil.

Cu toate acestea la nivel de idei, declaraţii politice, sunt buni pentru că "editează" bine frazele, după cum spunea EBA, despre fostul premier care nici până în ziua de azi nu se ştie ce a fost. Aşadar, sunt buni de scoşi în faţă şi defilat cu ei pentru a mai capta şi din pătura destul de subţiată a intelectualităţii urbane, şi cam atât. Prin urmare, zic tartorii de prin partide, că dată fiind contribuţia lor modestă la succesul partidului, ar face bine să vorbească pe măsură, adică puţin şi în surdină. Dar în mod normal, contribuţia unui intelectual în politică nu este modestă, e adevărat că nu trebuie să fie nici una copleşitoare. Însă de aici până la a minimaliza rolul acestora e cale lungă. Dar de când lumea, intelectualul umanist cu atitudine este cel mai detestat de politicieni, începând cu regimurile totalitare şi terminând cu oligarhia de partid sau de stat. Libertatea intelectualului este piatra din pantoful potentatului. La noi există şi o tradiţie nefastă venită din orizonturile roşii, aceea de-a persifla intelectualul, ori mai simplu de-ai aplica o bâtă minerească în cap, sau, mai nou, de-a pune ghilimele ironice apelativului de intelectual. Dar cine pune ghilimele? Elena Udrea, Prigoană. Cum de-o pot face unii ca ei, atât de slab intelectualizaţi? Simplu, cu tupeul din dotare, cu care au făcut bani peste noapte sau au obţinut funcţii prematur. Specia lor a proliferat monstruos în anii aceştia. Fenomenul este şi mai acut la nivel naţional. De asta şi-n provincie, mai degrabă ţărănoii cu cefe groase şi-au făcut loc prin politică, buni de şpriţuri, jocuri de cărţi şi combinaţii. Cât îi priveşte pe cei trei, Paleologu, Baconski,  Cristian Preda, există riscul ca ei să pice prost, oricum. Ba intelectualul e luat la rost, de ce s-a băgat în troacă, iar dacă nu se bagă, de ce stă pe margine, în turnul de fildeş, rupt de realitate. Oricum, nu iese bine, dar lasă că pică Udrea şi Prigoană, bine, tot timpul. Doar poporu-i place, fac rating, fac bani, combinaţii, români adevăraţi, cu adevărat reprezentativi. Problema nu e simpla existenţă a acestora din urmă în politică, totul se complică atunci când ei cred că li se cuvine orice, prin simplul fapt că au bani. Când în România nu o să mai poţi deveni orice vrei tu, doar pentru că ai bani, atunci vom putea vorbi de normalitate, de reguli respectate, de instituţii serioase. Dar chiar dacă o dispută, Prigoană versus intelectuali, te face să te duci în braţele acestora, simpla analiză comparativă nu trebuie să obtureze întreaga perspectivă, astfel încât băieţii rafinaţi să pară angelici. Când rememorăm că Theodor Baconski se gudura ca un motan sur şi cu poftă de lapte dulce, pe lângă Elena Udrea, mieunând corespunzător, atunci ne putem gândi că şi intelectualii au uneori o problemă cu ei înşişi. Ori ai personalitate şi atitudine, ori eşti un simplu valet. Din păcate, boala slugărniciei nu ţine de gradul de cultură. Ca o circumstanţă atenuantă putem spune, totuşi, că nu e uşor să rezişti în politică, acolo unde, de regulă, şeful e stăpân şi pe deasupra şi anti-intelectual. Dar dacă te pretinzi principial şi demn, nu ai voie să pici testul slugărniciei, pentru că-n felul acesta dai apă la moară celor care, deşi se pretind democraţi şi liberali, nu sunt decât ecoul, sublimat în timp, a glasurilor minereşti, ce doreau moartea intelectualilor.