În prima parte a lui octombrie, în fiecare an, Oradea marchează două momente importante pentru oraş: semnarea Declaraţiei de autodeterminare a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş (la 12 octombrie 1918) şi reintrarea sa sub controlul autorităţilor române,  la 12 octombrie 1944, după ce, la 30 august 1940, Dictatul de la Viena stabilise alte hotare pentru România, context în care Oradea a ajuns sub controlul Ungariei.

În după amiaza zilei de 12 octombrie 1918, o mână de oameni, importanţi lideri de opinie ai românilor, intrau în casa avocatului orădean Aurel Lazăr şi, după câteva ore de discuţii semnau actul prin care românii transilvăneni luau decizia majoră de a-şi uni destinele cu cei de peste Carpaţi. Decizia, încă riscantă pentru semnatarii actului întrucât de la semnarea acestuia până la faptul în sine a mai trecut ceva vreme, a fost una fundamentală pentru destinul României şi a pregătit Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Două decenii şi jumătate mai târziu, în seara zilei de 12 octombrie 1944, într-un alt moment de cumpănă al istoriei, Oradea scăpa din strânsoarea nazisto-horthistă şi reintra în administrarea unor structuri româneşti, fie ele militare şi provizorii, deoarece, aşa cum se cunoaşte, câteva săptămâni mai târziu, Moscova a instituit în Transilvania de Nord administraţia militară sovietică înlăturată abia în 9 martie 1945. Pentru majoritatea cetăţenilor oraşului Oradea evenimentele au o semnificaţie aparte şi, de fiecare dată, 12 octombrie este marcat mai mult sau mai puţin inspirat. În perioada regimului comunist momentul 12 octombrie 1918 a fost trecut în „conservare", timp de mai multe decenii fiind un subiect tabu. Abia începând cu 1968 acesta a început să vorbească din nou chiar dacă nu în integralitatea sa. Fragmente din ce în ce mai complete se vedeau tot mai precis, iar noile generaţii puteau să-şi facă o imagine asupra a ceea ce s-a întâmplat. Ceva mai vizibil a fost în acelaşi interval istoric celălalt eveniment petrecut la 12 octombrie 1944. Implicarea armatelor sovietice în eliberarea oraşului a fost decisivă din acest punct de vedere. După 1989, evenimentele au suscitat de prea multe ori dispute şi interpretări sterile şi, adeseori, chiar tensiuni. Integrarea în familia statelor europene a creat noi posibilităţi de interpretare şi investigare istorică şi, mai ales în cazul primului moment, 12 octombrie 1918, o evaluare aflată mai puţin sub imperiul presiunii. Exista posibilitatea abordării din toate unghiurile şi de a face din el un element identitar românesc extrem de vizibil. Acest lucru nu s-a întâmplat însă în ciuda unor eforturi, unele venite chiar dinspre autorităţile locale. S-a trecut de la un fel de sensibilitate, aşa cum a fost ea înainte de 1989, la alta, tot atât de nefirească şi de-a dreptul păguboasă într-un conglomerat european în care fiecare îşi caută şi defineşte identitatea. A vorbi despre 12 octombrie 1918 poate părea în urechile unor „europeni" cât se poate de neeuropean, iar vorbitorul istoric catalogat ca tradiţionalist, îngust, orientat către trecut, care nu înţelege trendul (înainte de 1989 erau numiţi istorici retrograzi ajungând chiar în temniţele comuniste), ideea fiind aceea că vorbind despre evenimente calde sau chiar fierbinţi ale istoriei inciţi la învrăjbire. Toţi aceştia uită însă, dacă au ştiut de fapt vreodată, că buna şi corecta descifrare a trecutului concură în mod decisiv la convieţuirea cât mai relaxată a celor care, odinioară, au interacţionat nefericit de-a lungul istoriei.