Cel puţin în ultima jumătate de secol, momentul 15 martie 1848 a fost consemnat prea adesea cu patimă, atât în istoriografia maghiară, cât şi în cea română, astfel încât acesta a devenit aproape un eveniment mitificat.

Dezbărat însă de contexte fierbinţi, trebuie spus că momentul a fost unul în care maghiarii şi-au declarat dorinţa firească de libertate. Programul revoluţionar dat publicităţii la Pesta, la 15 martie 1848, conţinea 12 puncte dintre care 11 se vor regăsi şi în programele revoluţionare româneşti din Transilvania. Suflul eliberator şi modernizator purta aceeaşi haină de la Paris la Bucureşti şi de la Viena la Sibiu. Peste tot dorinţa de libertate, egalitate şi fraternitate era exprimată în aceiaşi termeni, indiferent de popoarele care s-au ridicat la luptă. Aceasta a făcut ca în multe locuri liderii revoluţionarilor români şi maghiari să găsească punţi de dialog solide, care au dus adesea la realizarea unor înţelegeri. Celebră din acest punct de vedere rămâne înţelegerea dintre cele două simboluri revoluţionare ale românilor şi maghiarilor: Nicolae Bălcescu şi Lajos Kossuth, înţelegere intervenită însă tardiv, când forţele contrarevoluţionare ţariste şi austriece câştigau masiv teren. Pentru românii transilvăneni marea problemă era ridicată de cel de-al 12-lea punct al programului revoluţionar, care prevedea alipirea Transilvaniei la Ungaria, adică anexarea unui teritoriu care nu făcea parte din Ungaria. Acest fapt a declanşat în lunile următoare un război civil între românii din Transilvania şi armatele revoluţionare maghiare, mult mai numeroase şi mai bine echipate. Acesta s-a concretizat în aproximativ 40.000 români ardeleni morţi, în sute de sate devastate şi incendiate. Ca expresie a intoleranţei religioase faţă de români au fost arse complet 41 de biserici ortodoxe şi 30 de biserici greco-catolice (alte 12 biserici greco-catolice au fost arse parţial). Conform datelor existente până în prezent au fost jefuite în întregime 319 biserici ortodoxe, alte 396 dintre cele româneşti greco-catolice având aceeaşi soartă. Au fost, aşadar, rase de pe faţa pământului 71 de biserici româneşti, numai pentru ca erau româneşti, alte 715 biserici fiind jefuite, numai pentru ca erau româneşti. Analizând fără patimă momentul 15 martie 1848, se poate concluziona că revoluţia maghiară nu a fost destinată unor transformări interne fundamentale, ci, mai mult unei transformări a relaţiei maghiarilor cu Imperiul Habsburgic în sensul câstigării independenţei Ungariei. Conform revoluţionarilor maghiari de atunci, viaţa internă a Ungariei mari ar fi trebuit să-şi urmeze cursul, de astă dată, popoarele din imperiu nemaifiind legate de Viena, ci de Budapesta. Tocmai de aceea, oricât de amici fuseseră Lajos Kossuth şi Nicolae Bălcescu sau Sandor Petoffi cu Avram Iancu, românii din Transilvania, dar nu numai, vor avea mereu măcar un semn de întrebare atunci cand va veni vorba de revoluţia maghiară de la 1848 şi de data de 15 martie. Asta l-a făcut bunăoară pe paşoptistul Alecu Russo, care a ajuns sa cunoască temeinic adevarata situaţie din Transilvania, să-i scrie lui Vasile Alecsandri şi să sublinieze că „în Ungaria liberă mi-am pierdut libertatea! Strigătul maghiar ellyen sabadcág însemnează lanţuri pentru români". În concluzie, pentru românii din Transilvania mesajul 15 Martie 1848 pare a fi: „lanţuri pentru români!". Aşa a şi fost din 1867 până în 1918 şi din 1940 până în 1944. Cu toate acestea, trebuie depuse eforturi pentru ca asemenea evenimente să nu se mai petreacă. Consideraţia pentru sensibilităţile celuilalt ar trebui să primeze. Respectul si toleranţa trebuie sa fie reciproce, pentru că, aşa cum a prezis şi Ioan Slavici, „va veni o vreme cand va trebui să lucrăm împreună". Vremea a venit, iar faptul că românii şi maghiarii fac parte astăzi din aceeaşi structură europeană îi dă dreptate vizionarului scriitor român din Transilvania, cunoscut de altfel ca o personalitate culturală şi politică extrem de echilibrată. În decursul istoriei comune româno-maghiare există exemple de cumpătare şi echilibru. Chiar şi în contextul unor evenimente excepţionale precum au fost cele din 1848-1849, liderii celor două comunităţi au găsit teren de comunicare, aşa cum s-a întâmplat de foarte multe ori în istorie. O istorie care trebuie să fie asumată, cu bune şi cu rele, de fiecare în parte, dar mai ales trebuie ferită de invazia politicii şi politicienilor, care-i distorsionează grav sensul, în funcţie de interesul de moment. Din păcate, de prea multe ori în ultimul secol politica a învins istoria, iar consecinţele nu au întârziat să apară, uneori în forme catastrofale pentru umanitate.