În ultimul timp se aud tot mai multe voci care minimalizează o serie de momente importante ale trecutului istoriei românilor. Două sunt categoriile principale de contestatari.

Prima se extrage chiar dintre istorici. Este vorba despre cei care anihilează trecutul de dragul unor sugestii istoriografice recente legate fie de necesitatea unei construcţii europene, care să facă uitate evenimente istorice petrecute pe continentul nostru ce vin în contradicţie cu unitatea europeană de astăzi, fie de o prea rapidă împăcare cu prezentul şi mai ales cu propriul viitor al unor slujitori ai lui Clio, pentru care cariera, promovarea şi avantajul personal sunt mai presus de ceea ce, aproape desuet astăzi, numim deontologie profesională. Dacă pentru cei dintâi o posibilă opţiune intelectuală poate justifica un asemenea punct de vedere, ceilalţi istorici se aşază prea mult sub vremuri, poziţie acceptată cu largheţe, de altfel. A doua categorie de minimalizanţi este a celor certaţi cu ei înşişi în primul rând, reflecţie a unui mod de gândire situat în afara istoriei, adesea sugerat de politic, în care refuzăm ceea ce nu ţine de aşa numita identitate regională. Un tip de identitate descoperită în ultimii ani, clamată mai ales de un anumit tip de educaţi superficial. Nu de puţine ori constatăm o serie întreagă de vorbitori discutând despre identităţi regionale utilizând un înfiorător limbaj de lemn şi cunoscând destul de puţin sensul expresiilor utilizate. Cu alte cuvinte sunt specialiştii în trend, care reflectă asupra ceea ce se caută în prezent. Pentru aceştia totul este de o noutate absolută şi dezbat ca şi cum ar spune lucruri pline de substanţă. Desigur că departe de ei informaţiile istorice potrivit cărora solidarităţile şi identităţile, de diverse tipuri, au funcţionat de-a lungul istoriei. În această categorie îi regăsim şi pe cei din agora politică. Din această categorie îi regăsim pe cei mai vajnici contestatari ai identităţilor naţionale, bunăoară. Potrivit acestora nimic din ceea ce a fost odată naţional nu-şi mai are sensul, în prezent totul fiind subsumat regionalului. Un asemenea moment este şi 24 ianuarie 1859, primul pas hotărâtor în direcţia constituirii statului naţional român modern. Dar, nu-i aşa, astăzi, într-o Europă din ce în ce mai internaţionalistă şi mai regionalistă, naţionalul cade în plan secund, iar a pomeni în spaţiul public despre asemenea momente identitare nu mai este de bon ton. Pe aceasta mizează şi cei care, bunăoară, vorbesc destul de virulent despre inutilitatea marcării momentului 24 ianuarie 1859 în Transilvania. Argumente în acest sens fiind faptul că evenimentul în sine nu i-a afectat decât secundar pe ardeleni. Aceiaşi uită însă că constituirea statului român modern a însemnat ghemul în jurul căruia s-au adunat ulterior toţi românii în mai puţin de 60 de ani. Nu-i mai puţin adevărat că aproape nimic nu-l mai îmbie pe cetăţean să simtă într-un anume fel ziua de 24 ianuarie, nici chiar manualul de istorie de clasa a XII-a, unde momentul Unirii celei mici este aproape trecut cu vederea. Rolul şi locul lui Alexandru Ioan Cuza în istoria românilor este extrem de important şi nimeni şi nimic nu ar trebui să diminueze din importanţa sa în niciunul dintre spaţiile româneşti. Data de 24 ianuarie este definitorie pentru români oriunde ar fi. Ea este doar una dintre multe altele care dau sens istoriei naţionale şi conturează ideea de naţiune la români. Acest lucru devine intrinsec legat de evoluţia noastră, indiferent de trend, noul sens european sau omul nou european care se naşte sub ochii noştri. Făcând o paralelă cu alte naţiuni, a uita de acest moment este ca şi cum americanii nu ar sărbători ziua de 4 iulie 1776, semnarea Declaraţiei de independenţă a coloniilor americane, decât pe Coasta de Est, întrucât evenimentele cu pricina s-ar fi întâmplat acolo, nicidecum în Florida sau pe Coasta de Vest. Să reflectăm puţin măcar asupra acestui exemplu şi să marcăm şi noi aşa cum se cuvine actul de naştere al României moderne.

Gabriel MOISA