Victoria de la 9 mai 1945 găsea pe frontul hitlerist forţe armate române însumând două comandamente de armă, patru comandamente de corp de armată, 16 divizii de infanterie şi cavalerie, un corp aerian, o divizie de artilerie antiaeriană, flotila de la Dunăre, un regiment de tancuri, o brigadă de căi ferate şi alte unităţi şi formaţiuni pentru asigurarea tehnico-materială şi sanitar-veterinară a frontului.

Totalul efectivelor forţelor Armatei Române aflate în zonele de regrupare înainte de înapoierea în ţară se ridica la 198.522 de militari de toate gradele. Pentru a menţine acest plafon din interior s-au trimis tot timpul completări, în vederea înlocuirii pierderilor suferite. Acestea din urmă s-au ridicat la 167.525 de militari, dintre care peste 5.000 de ofiţeri şi aproape tot atâţia subofiţeri. Efectivul total al Armatei Române participant la Războiul contra Germaniei hitleriste (între 23 august 1944 - 9 mai 1945) a însumat 538.536 de militari de toate gradele. Faptele de arme ale Armatei Române în războiul antihitlerist au fost citate de comandamentul român prin numeroase ordine de zi pe întreaga armată şi divizii, precum şi de comandamentul suprem al armatei sovietice prin 7 ordine şi 21 de comunicate de război. Peste 300.000 de ofiţeri, subofiţeri şi militari în termen români au fost decoraţi cu ordine şi medalii de război, româneşti, sovietice şi cehoslovace. Cu tot efortul economic şi militar depus de România în perioada 23 august 1944 - 9 mai 1945, recunoscut de marile puteri ale coaliţiei ca a patra putere militară în lupta împotriva Germaniei hitleriste, culmea, România a fost socotită un stat învins, nefiindu-i recunoscut statutul de cobeligerant. De asemenea, România a fost obligată la plata unei uriaşe despăgubiri de război - 300 de milioane de dolari - şi a fost obligată să întreţină armata sovietică de ocupaţie. La vremea aceea, sub oblăduirea tacită a Marii Britanii şi a Statelor Unite ale Americii, care vânduseră România lui Stalin, s-a instalat, cu concursul Armatei Roşii şi a unui restrâns număr de comunişti români (circa 1.000), un regim politic aservit în totalitate Moscovei. Armistiţiul dintre România şi Naţiunile Unite a fost semnat la Moscova, la 12 septembrie 1944, dată până la care poporul român suportase două dictaturi (cea a lui Carol al II-lea, respectiv a lui Antonescu), la care s-a adăugat cea de-a treia dictatură, cea stalinistă, cu acceptul tacit al puterilor occidentale. Pe lângă toate aceste umilinţe (nerecunoaşteri şi birul armistiţiului) România a rămas în istorie etichetată de Stalin ca stat agresiv. De ce? A sosit momentul când România trebuie să acţioneze hotărât şi energic prin organismele internaţionale pentru a şterge pata ruşinoasă de pe obrazul naţiunii noastre prin care Stalin a etichetat România ca stat agresor, când, la 22 iunie 1941, harnicul şi valorosul general, ulterior mareşal, Ion Antonescu, la acea vreme, conducătorul Statului Român şi comandant suprem al armatei, în deplin acord cu voinţa naţiunii române, a dat riposta cuvenită, răspunzând după un an la agresiunea armatei sovietice declanşată în perioada 26-28 iunie 1940 împotriva României paşnice, prin nesocotirea şi încălcarea în mod grosolan a tratatelor şi convenţiilor internaţionale de pace şi securitate a popoarelor europene din întreaga lume prin dictat şi folosirea forţei armate, ocupând Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, mutând şi stabilind - după bunul plac - frontiera României de pe Nistru pe Prut. În acest caz cine este agresor? Cine a încălcat normele intenaţionale ale păcii în Europa şi în lume? Cine a atacat ulterior Ţările Baltice şi o parte din teritoriul Finlandei? Cine a atacat Polonia paşnică, ucigând în mod sălbatic peste 22.000 de ofiţeri superiori printre care şi un număr mare de generali, elita armatei poloneze? Mă opresc aici şi rog cu mult respect şi cu aleasă preţuire pe cei abilitaţi în domeniu să lămurească odată şi pentru totdeauna aceste neclarităţi ale istoriei României în contextul intern şi internaţional al vremurilor de-atunci.

Ca veteran de război, participant pe Frontul de Est şi cel de Vest, şi veteran al paraşutismului militar românesc (voluntar) din trupele de elită ale Armatei Române, supravieţuitor şi purtător de istorie vie (rănit în lupte), dedicându-mi răboiului o parte din cei mai frumoşi ani din viaţa mea, ajuns acum la vârsta de 89 de ani, gândurile şi sentimentele mele de aleasă preţuire, respect şi recunoştinţă se îndreaptă spre bravii noştri eroi români căzuţi pe toate câmpurile de bătălie pentru apărarea şi consolidarea statului nostru naţional român, unitar, independent, suveran şi indivizibil. Suntem pe drumul cel bun, Dumnezeu să binecuvânteze scumpa noastră patrie, România!

Col. (r) Tudor MARINESCU