Actualitatea lui 12 octombrie (1918 şi 1944) pentru Oradea

An de an, orădenii îşi cinstesc înaintaşii şi gestul făcut de aceştia, într-un context istorico-politic în care consecinţele demersului lor erau încă destul de greu de întrezărit, atât pentru semnatari cât şi pentru destinele naţiunii române. Gestul aniversării, unul în care formalismul ar trebui evitat cu orice preţ, este obligatoriu şi readuce în prim plan un moment care a desenat traiectoria noastră timp de aproape un secol. Generaţiile tinere, educate într-un alt tip de matrice istorică şi istoriografică, trebuie să intre în contact cu adevărul istoric şi cu propria istorie fără a exista pericolul, uneori prea mult clamat, al exacerbării diferenţelor în detrimentul consensului. Cei care fac asta uită însă faptul că realizarea consensului se poate face doar prin cunoaşterea trecutului aşa cum a fost el şi rezolvarea eventualelor diferenţe şi divergenţe aduse de vremuri.  Două decenii şi jumătate mai târziu, la 12 octombrie 1944, Oradea a cunoscut un moment care a desenat din nou tuşuri vizibile în destinul său: eliberarea oraşului de sub autorităţile horthiste maghiare de către armatele române şi sovietice aflate în marşul lor către înfrângerea Germaniei şi aliaţilor săi în cel de-Al Doilea Război Mondial. Dincolo de discuţiile istorice legate de terminologia referitoare la eveniment, mă gândesc, în primul rând, la istoriografia română şi cea maghiară, care văd diferit momentul, pentru Oradea, ziua de 12 octombrie 1944 a însemnat foarte mult prin ieşirea de sub o administraţie,  cea horthistă, care a lăsat oraşul cu un deficit de peste 30.000 de locuitori evrei duşi cu toţii în lagărele de concentrare ale Reichului german, Auschwitz şi Birkenau mai ales. În egală măsură, reintrarea în componenţa statului român a acestui colţ de ţară a însemnat pe de o parte revenirea la realităţile palpabile ale documentului din 12 octombrie 1918 şi implicit eliberarea locuitorilor oraşului , români, maghiari, germani, slovaci etc. de sub un regim funest, aşa cum a fost cel horthist completat de cel szalasist. Instaurarea câţiva ani mai târziu a regimului comunist în România, adus şi de tancurile sovietice, cu toate consecinţele sale, nu afectează conţinutul eliberator al momentului 12 octombrie 1944, fiind o cu total altă discuţie.  Sacrificiile nu au fost puţine, iar răniţii şi morţii rămaşi pe câmpurile de luptă pentru o construcţie naţională mult visată, merită măcar amintirea generaţiilor de astăzi sau de mâine. Tocmai de aceea par surprinzătoare punctele de vedere ale unor "specialişti" în domeniul relaţii internaţionale, gestionarilor fondurilor de cercetare (europene şi naţionale) sau politicii prezentului, care sugerează istoricilor scrierea unei istorii derivate din analiza "plusurilor pentru naţiuni văzute din perspectiva zilelor noastre", caz în care inclusiv resursele financiare alocate ştiinţei ar putea fi mai consistente, se spune. (În ruptul capului un credem că ar putea fi vorba despre o istorie dirijată sau controlată de diriguitorii fondurilor sau de "specialiştii" pomeniţi mai sus. Sau da?).  Cu alte cuvinte, istoricii sunt îndreptaţi spre a scrie în aşa fel istoria şi acea istorie care uită evenimentele majore ale unei naţii, mai ales cele care sunt fundamentale pentru desenarea naţiunii.. În cazul de faţă inclusiv 12 octombrie 1918 şi 12 octombrie 1944.   Acest tip de abordare a scrierii istoriei este cel puţin deficitară. Eludarea "problemelor" generate de istorie, acolo unde au fost, nu duce la nimic bun. Dacă se doreşte edificarea unei construcţii durabile este necesară cunoaşterea trecutului, iar cei care nu-l acceptă sunt contrari intereselor prezentului, fie că este vorba despre 12 octombrie 1918, 12 octombrie 1944 sau oricare alt eveniment decisiv pentru construcţia naţională românească sau de oriunde.