Politica de maghiarizare prin violenţă a atins apogeul sub guvernarea baroului Dezider Banffi (1895-1899), când erau trimişi în puşcărie toţi românii care îndrăzneau să ceară aplicarea legii naţionalităţilor, rămasă doar pe hârtie, în timp ce în străinătate nu se sfia să ducă o  propagandă care să le creeze o faimă de "campioni ai libertăţilor". De altfel, tot în virtutea acestor "libertăţi" este dizolvat Partidul Naţional Român din Transilvania şi se interzice, sub cele mai aspre sancţiuni, orice activitate în cadrul acestuia.

Parlamentul de la Budapesta votează maghiarizarea numelor oraşelor şi satelor transilvănene şi a numelor de familie în masă, dar şi a staţiilor de cale ferată, iar cei ce îndrăznesc, nu să se împotrivească, ci doar să discute nefavorabil asemenea măsuri erau condamnaţi la închisoare şi la amenzi usturătoare. Adunările şi întrunirile erau interzise sub cele mai puerile motive, iar în timpul alegerilor se proceda la arestarea în masă a ţăranilor români şi slovaci pentru a nu putea participa la vot. Ziariştii români care nu scriau pe placul guvernului maghiar erau condamnaţi pentru "delicte de presă" şi puşi să execute pedepsele în închisorile criminale şi nu în cele publice. Dar iată ce declara primul ministru ungar Banffi, în 1906: "Interesele Ungariei cer ridicarea acesteia pe extemele cele mai şovine. Fără şovinism nu se poate realiza nimica. Unitatea statului ungar nu este permis să fie tulburată prin nici un fel de formaţiuni teritoriale naţionale şi de naţionalităţi, iar singura limbă acceptată este cea maghiară". Acesta era "bunul tratament", "raiul" pe care le trâmbiţa propaganda ungurească prin străinătate cu toate ocaziile şi pe la toate "porţile". Furibunda campanie de deznaţionalizare continuă cu faimoasa "lege Appony" (1907) prin care, practic, se desfiinţează toate şcolile primare (circa 350) româneşti, învăţătorii fiind obligaţi să-i înveţe pe copii în aşa fel limba maghiară încât, la absolvirea a patru clase primare, "să se exprime în mod inteligibil, oral şi prin scris" în limba maghiară. Lovind în şcoala românească, ungurii ştiau că dau românilor o lovitură de graţie, deoarece ei nu se vor putea instrui şi, deci emancipa şi astfel vor putea fi mai uşor ţinuţi în frâu. Măsurile de deznaţionalizare întreprinse până la acea dată nedându-le deplină satisfacţie, contele Ştefan Bethlem a elaborat un plan de colonizare masivă cu ungurii a Transilvaniei, cu scopul de a sparge "blocul românesc" dintre Tisa, Dunăre şi Carpaţi şi de deposedare a românilor de pământurile lor. Reprezentarea românilor în Parlament era nesemnificativă (aproape zero), libertatea presei româneşti era suspendată, autonomia bisericească încălcată, populaţia românească scoasă de sub jurisdicţia judecătorilor români şi pusă sub jurisdicţia excepţională a Curţii Marţiale. Era suficient un simplu denunţ pentru ca averea românului denunţat drept trădător să fie sechestrată, iar el să fie internat în lagăr sau aruncat în temniţă, astfel că temniţele de la Braşov, Făgăraş, Cluj, Seghedin etc. erau pline până la refuz cu "trădători români. Protopopi, preoţi, bătrâni, femei şi copii umpleau lagărele speciale de la Şopron (lângă Austria) şi de la Uipred, unde mureau cu miile ca urmare a tratamentului barbar la care erau supuşi. Şi toate aceste se întâmplau în timp ce, cu emfază şi cinism, "sforăiau" prin străinătate că "ungurii iubesc libertatea altora mai mult decât pe a lor" (The New York Times, 30 iunie 1918). Fiind atât de orbiţi de patima lor de subjugare a naţionalităţilor conlocuitoare, ungurii nici nu observau cum începe să le fugă pământul de sub picioare, astfel că nici după înfrângerea Puterilor Centrale (în primul război mondial) şi destrămarea Imperiului Austro-Ungar nu au încetat să-şi facă noi planuri de maghiarizare a românilor şi ameninţau cu "distrugerea totală a celor ce îndrăzneau să se gândească la desprinderea Transilvaniei de Ungarie". Deşi, în primul război mondial, ungurii au luptat împotriva Antantei, după terminarea războiului se declarau, sus şi tare, cei mai mari şi mai fideli "antantofili", crezând că vot putea induce în eroare opinia publică mondială şi că va putea menţine în continuare dominaţia asupra românilor şi a altor popoare. Dar de data aceasta nu le-a mai mers, lumea se săturase de minciunile lor, iar elanul pentru libertate al popoarelor nu mai putea fi stăvilit sau înăbuşit. Astfel, la 28 octombrie 1918 izbucnesc mişcările de eliberare naţională la Praga şi Cracovia, la 29 octombrie la Zagreb şi Lubliana, la 30 octombrie în Austria, iar la 31 octombrie 1918 începe descompunerea conglomeratului imperiului austro-ungar care se divide în părţile lui fireşti şi normale. În ţara noastră, procesul de eliberare naţională se încheie la 1 decembrie 1918, prin hotărârea fermă şi categorică a celor 100.000 de români participanţi la Adunarea Naţională de la Alba Iulia, care hotărăsc Unirea Transilvaniei cu Regatul României.

Deşi aveau toate motivele să se răzbune pentru anii de suferinţă înduraţi sub ocupaţia maghiară, românii n-au înţeles să se răzbune, printr-un gest de înaltă ţinută morală, ei au întins o mână împăciuitoare ungurilor, adoptând faţă de ei o atitudine de toleranţă şi înţelegere, ceea ce nu s-a întâmplat cu românii care au rămas în Ungaria, asupra cărora s-a continuat procesul de maghiarizare, astfel că, în deceniul 1920-1930, numărul celor ce se mai declarau români a scăzut de la 29.104 la 16.221, în timp ce numărul vorbitorilor de limbă română era mult mai mare: 88.871, după unele statistici, iar după altele 117.975, la care se pot adăuga alte câteva zeci de mii de români care n-au avut curajul să declare cunoaşterea limbii române sau, pur şi simplu, n-au fost înregistraţi ca atare de către autorităţile maghiare. (va urma)