După unirea Transilvaniei cu România, guvernul ungar a lansat un apel către toţi funcţionarii unguri din Transilvania să-şi părăsească posturile şi să meargă în Ungaria, sub ameninţarea că atunci când armata ungurească va recupera Ardealul vor fi destituiţi. Prin aceasta ungurii urmăreau să demonstreze că poporul român (analfabet) nu va putea guverna Transilvania. Dar în faţa ziariştilor şi a cetăţenilor străini susţineau cu neruşinare că respectivii funcţionari au fost alungaţi de către autorităţile române.

A venit însă "Justiţia" de la Trianon, pe care ungurii o consideră o "injustiţie" pentru că li s-ar fi "ciuntit" din teritoriu (teritoriu care nu era al lor), ba mai mult unii unguri susţineau că toată Transilvania ar fi trebuit să redevină ungurească, întrucât timp de o mie de ani a fost sub dominaţie ungurească (şi nu le-a ajuns), ca şi când în istoria popoarelor există o "prescripţie achizitivă" şi, ca şi când, o injustiţie care durează o mie de ani se transformă automat, prin scurgerea timpului, într-o "justiţie intangibilă", pretenţie considerată abuzivă, excesivă şi inoperantă, chiar de cei mai pasionaţi susţinători ai ungurilor (de peste hotare). În realitate, dacă s-ar fi respectat cu stricteţe "principiul etnicităţii" care a stat la baza Tratatului încheiat între România, pe de-o parte, şi Puterile Aliate, pe de altă parte, decretat în 1916 de preşedintele Willson, Ungariei nu i s-ar fi cuvenit ceea ce a primit la Trianon. Frontiera stabilită atunci era situată mai la Est de adevărata "frontieră a etnicităţii", lăsând în teritoriul său enclave cu mase compacte româneşti majoritare. Toate hărţile etnografice şi lingvistice întocmite de-a lungul sec. XVIII - XIX şi XX de către geografi, etnografi, lingvişti, indiferent că au fost unguri, germani, austrieci, francezi, englezi, italieni etc., dovedesc, fără niciun dubiu, că graniţa etnicităţii româneşti spre Apus depăşeşte frontiera trasată prin Tratatul de la Trianon, în 1920, rămânând la unguri departamentele Bereg, Ugocsa şi Bekeş, precum şi o parte din Bihor, care a fost împărţit între Ungaria şi Tomânia. Dacă în 1920 s-a comis o nedreptate, nu ungurii ar trebui să se plângă de ea, ci românii, căci dincolo de frontiera politică au fost lăsate în teritoriu unguresc mai multe insule de români. Pentru a nu tulbura, însă, pacea Europei, românii au acceptat situaţia creată prin Tratatul de la Trianon, dar tot ungurii sunt cei nemulţumiţi, cei care agită spiritele, uitând că unul dintre ţelurile primului război mondial l-a constituit chiar eliberarea de sub dominaţia străină (austro-ungară) a cehilor, slovacilor şi românilor şi reducerea Ungariei la limitele etnografice ale masei maghiare, dar şi unirea tuturor românilor cu patria-mamă, Regatul României. La trasarea noilor graniţe, Conferinţa Păcii de la Trianon a luat în considerare, în primul rând, configuraţia etnică a Europei, punându-se accentul pe o cât mai ideală repartizare a naţionalităţilor în cadrul împărţirii statale. La graniţa de Vest, românii reprezentau 60,4% din totalul populaţiei, faţă de numai 57,4% în regiunile colonizate de unguri şi secui din centrul şi estul Transilvaniei, iar în localităţile de la frontiera Ungariei ungurii nu atingeau nici măcar 10% din totalul locuitorilor din aceste regiuni (Bihor, Satu Mare, Arad, Maramureş). Însuşi contele Ştefan Bethlen recunoaşte superioritatea zdrobitoare a elementului românesc în circumscripţiile occidentale ale Transilvaniei, punând că "masele româneşti reprezentau, în Transilvania, faţă de celelalte naţionalităţi un ocean, o mare, o avalanşă" (din declaraţia primului-ministru ungar din 1912). Din păcate, după Trianon, ungurii au deslănţuint o acţiune revizionistă extrem de intensă în Occident, lucru care continuă şi astăzi sub miopia guvernelor române care, pentru a accede şi a menţine puterea, tac mâlc la toate provocările şi atacurile unor lideri maghiari, ca alde Tokeş, dar ce este mai grav, a unor persoane importante de etnie maghiară care ocupă funcţii din cele mai înalte în statul român, pe care îl blamează şi caută, iarăşi, să-l sfârtece. Nem! Nem! Soha! Nu! Nu! Niciodată! era strigătul pe care-l repetau în cele patru colţuri ale lumii agenţii şi agentele (piroştile) propagandei maghiare, strigăt care, dacă ne gândim bine, echivalează cu o declaraţie de război. "Reaminteşte-ţi şi nu uita Trianonul" era sloganul pe care ungurul îl auzea în fiecare zi, iar credo-ul iredentiştilor unguri era: "Cred într-un singur Dumnezeu. Cred în reînvierea Ungariei", care era repetat până la obsesie. Dar niciun argument de ordin etnic sau lingvistic nu însoţea deşănţata lor propagandă, doar minciunile şi denaturările erau "argumentele" lor. Cinismul lor a ajuns atât de departe încât erau în stare să se autodeclare nemţi, englezi, francezi, americani, japonezi, italieni (de ce nu şi chinezi?) numai ca să capteze simpatiile acestora. Astfel, germanilor le spuneau că au obârşie germană, francezilor că nu există ţară mai ataşată de Franţa ca Ungaria, că ungurul este mai francez decât francezul (sîc), că românul, pentru care Franţa este a doua patrie, este mai puţin ataşat de Franţa decât ungurul, că oamenii de stat unguri, în totalitate, au o mare admiraţie pentru Anglia şi pentru instituţiile britanice, că în Statele Unite se află "dreptatea cauzei maghiare", iar atunci când în războiul dintr SUA şi Japonia, sorţii păreau să surâdă Japoniei, Ungaria a găsit că este oportun să-şi îndrepte privirile de admiraţie înspre patria samurailor, spunând că: "Este numai o chestiune de timp şi se va realiza imperiul mondial japono-manciurio-chino-mongolo-asiatico-răsăritean, prin care toate statele lumii, cot la cot, vor putea să-şi valorifice voinţa lor politică şi economică". (va urma)