După înfrângerea ungurilor de la Mohacs, în 1526, şi transformarea Budei în paşalâc turcesc, Transilvania devine principat autonom, cu principi ardeleni, dar trecuţi la calvinism, astfel că persecuţiile nu numai că n-au încetat, ci s-au înteţit, ceea ce a făcut ca să apară mari fisuri în masa românească din secuime, iar ponderea românilor în totalul populaţiei acestei regiuni a scăzut la 5%, deşi indicele natalităţii româneşti era mult mai ridicat decât la secui. Această schimbare radicală s-a datorat, însă, şi evidenţierii în statistici, ca unguri, a tuturor românilor care vorbeau ungureşte. Deznaţionalizarea prin şcoală ca urmare a desfiinţării şcolilor româneşti şi obligarea copiilor de români să frecventeze şcolile ungureşti a constituit o altă metodă de deznaţionalizare a românilor, ajungându-se, în timp, să nu se mai poată exprima româneşte nici atunci când îşi declinau naţionalitatea pronunţând: "En olah vaghok" , "Eu sunt român".

Bisericii şi şcolii li s-au alăturat în ultimul secol, în acţiunea de maghiarizare a românilor, administraţia şi armata ungară. Astfel, administraţia ungară a speculat toate necesităţile românilor, condiţionând satisfacerea lor de pierderea naţionalităţii, iar pentru angajarea în armată sau în jandarmerie condiţia era aceeaşi - schimbarea religiei şi cetăţenia ungară. Este, deci, indubitabil că maghiarizarea românilor în chiar inima ţării a fost un act forţat, artificial şi nu un proces natural cum caută unii falsificatori de istorie să susţină. Întrebarea este cum s-a putut întâmpla acest lucru, mai ales că, la început, secuii se simţeau cu mult mai aproape de români decât de unguri (pe care îi considerau străini), adoptând de la români datini şi obiceiuri care ţin de felul de viaţă al românilor (sărbătorile pe care le ţineau numai românii ortodocşi, porturile din preajma unor sărbători, tragerea clopotelor vara când se adună norii greu, şezători de fete şi flăcăi, clacă, colinde, viflaemul etc.). De asemenea, secuii au adoptat cântecele şi baladele româneşti ale căror subiecte sunt copia fidelă a celor similare din Transilvania din literatura populară românească. Apropierea de români a secuilor este reliefată şi de tendinţa acestora de a emigra în Moldova, unde, cu timpul, s-a format o colonie de "ceangăi", proces care a durat aproape 700 de ani. Rezultă de aici că dacă secuii s-ar fi simţit unguri veritabili acest lucru (emigrarea din Moldova) nu s-ar fi întâmplat şi nu am fi asistat la atâtea manifestări antiungureşti din partea lor. Pentru a-şi sprijini revendicările teritoriale pe un număr cât mai mare de conaţionali, propaganda ungurească susţine că secuii ar fi unguri, deşi toate documentele istoriei Transilvaniei demostrează că ungurii şi secuii sunt două naţiuni cu totul distincte, pe care le separă tot ce separă un neam de altul. De altfel, chiar în Memoriul prezentat de delegaţia maghiară la Conferinţa de Pace de la Paris se arată că "secuii sunt de origine avară, deci ei nu sunt unguri propriu-zişi". Pornind de la deviza primului rege al ungurilor (şi nu al Ungariei, care nu există ca stat), conform căruia "Ţara de o singură limbă şi de un singur caracter este slabă şi şubredă", aceştia, adică ungurii, care erau puţin numeroşi pentru a putea întemeia o ţară, trebuia să facă apel la alţii. Din aceste considerente, Transilvania a devenit teren de colonizare nu numai pentru secui, ci şi pentru saşi, şvabi ş.a., aduşi să sprijine "opera" de dominaţie maghiară asupra acestei provincii româneşti pe care, singuri, nu ar fi reuşit să o păstreze. Aceştia au fost colonizaţi  în regiunile Bistriţei, Someşului, Târnavelor şi Sibiului (saşii) şi în regiunea Banatului, Ardealului, Satului Mare şi Sălajului (şvabii), care, încet-încet, au fost maghiarizaţi, fiind forţaţi, cu ocazia recensămintelor, să se declare maghiari. (va urma)