Titlul articolului mi l-au sugerat amintirile din tinerețele mele de dascăl. La începutul anilor ’70 ai secolului trecut, rula un film american cu mare priză în lumea școlară, atât la elevi cât și dascăli. Se intitula „Domnului profesor, cu dragoste!”.

Personajul principal, un profesor de culoare (jucat de actorul Sidney Poitier), preda într-un cartier rău famat al New York-ului, la o clasă de adolescenți, în mare măsură nonconformiști, rebeli, unii chiar delicvenți. Prin cunoștințele profesionale și tactul pedagogic, într-un an, a reușit să-i atragă de partea sa și a studiului. Când, pentru anul școlar următor, profesorul a fost promovat într-o școală din centrul orașului, elevii i-au oferit un cadou cu inscripția de mai sus. Eforturile dascălului au dat roade. Toți elevii au înțeles că fără școală vor eșua la marginea societății.

Cu alte cuvinte, structurile administrative la nivelul școlii și inspectoratului școlar local, elevii și părinții acestora au știut să aprecieze rolul și locul unui cadru didactic în societate.

A fi dascăl, de la educatoare din grădiniță, la învățător, profesorul de gimnaziu și liceu, până la cadrul didactic din învățământul superior – presupune a avea vocație pentru un astfel de loc de muncă. Nu neg această calitate și pentru alte locuri de muncă. Totuși, dascălul lucrează cu o „materie primă” aparte. Aici nu poți avea „rebuturi”, ca la confecționarea unui produs în industrie, producția din agricultură, construcții, chiar medicină. Copilul, tânărul adolescent sau student trebuie crescut cu grijă, oferindu-i cunoștințe de cultură generală și de specialitate, chiar sfaturi de viață, pe lângă cele obținute în familie, uneori suplinind dezinteresul familiei față de el. De aceea, societatea, în sensul larg al cuvântului, de la conducătorii Țării la factorii administrativi locali, trebuie să se îngrijească de felul în care sunt pregătiți dascălii, apoi de situația lor materială, inclusiv comportamentul și randamentul pe care-l dau la locul de muncă. Nu întâmplător, au spus-o filosofii, pedagogii și psihologii, din antichitate până în zilele noastre: cum îți pregătești prin școli tineretul, așa îi vei avea ca cetățeni responsabili sau superficiali, cârcotași și ușor de manipulat întrale râului.

Astăzi, Țara noastră se află într-un alt moment de răscruce. Unul dintre atâtea prin care au trecut românii de-a lungul veacurilor. Mai aproape de zilele noastre ca cel din 2008-2009. Sau ne așezăm pe făgașul normal al cerințelor europene, multe cu rădăcini în tradițiile noastre, sau dăm foc casei. Pentru moment, nu avem timp să depistăm vinovații care ne-au adus, în ultimii 15-20 de ani, în situația actuală. După punerea pe “șine” a Țării, neapărat va trebui să-i depistăm, de sus în jos, pe vinovați. Apoi, să găsim căile legale, sau să facem legi noi, pentru a-i pedepsi, inclusiv să le amendăm averile bazate pe abuzuri și hoții.

 

Bunele intenții nu sunt suficiente

Guvernul Ilie Bolojan este într-o situație delicată. Pe lângă reechilibrarea bugetului național, trebuie să dovedească Uniunii Europene că suntem dispuși la reforme reale- singurele care ne pot garanta subvenții bănești în condiții modice, să asigure modernizarea economiei și societății noastre. De aceea se caută bani din toate sferele vieții de zi cu zi, inclusiv învățământul și cultura. Aceste două domenii trebuiesc conduse de specialiști cu experiență, animați de sentimente naționale prin întreaga lor activitate depusă până la promovare.

Nu-l cunosc personal pe dl. ministru Daniel David. I-am citit câteva din scrierile sale sau coordonate de Dsa. În plus, l-am audiat în câteva conferințe susținute la Oradea. I-am apreciat arhitectura scrierilor și conferințelor sale. Mai ales sinteza privind psihologia poporului nostru, continuarea logică și adaptată realităților din ultimul veac a celei scrise de învățatul prof. Rădulescu-Motru. În plus, îi apreciez gestul de-a oferi 25% din veniturile sale pentru 9 burse școlare unor elevi, din medii sociale defavorizate.

Totuși, îndrăznesc să spun că bunele intenții și capacitatea intelectuală nu sunt suficiente pentru a reforma, rapid și dur, învățământul românesc al zilelor noastre.

În continuare, încerc să-i evidențiez, pe scurt, urmările deciziilor sale pe linia „eficientizării” sistemului școlar. O fac pe baza unei experiențe de aproape 60 de ani, căpătată în învățământul universitar și preuniversitar. Mai exact, între 1968-1979, 1991-2025 în învățământul universitar (Institutul Predagogic de 3 ani Oradea/ preparator, asistent și lector universitar, Universitatea din Oradea/ conferențiar, profesor, conducător de doctorat), între 1979-1991-profesor la Liceul Agricol nr.4 Oradea (1979-1980), apoi la Liceul Pedagogic „Iosif Vulcan” Oradea (1980-1991). În plus, în instituțiile școlare de mai sus, am ocupat și funcții administrative, în momente decisive pentru ele: director al Liceului Pedagogic (I 1990-X 1991) și Prorector al Universității (1992-1998). Apoi, ca parlamentar (1996-2000, IX-XII 2008), am cunoscut miniștrii de resort, dornici, și ei, să facă reforma învățământului, la comanda partidelor din care făceau parte. Desigur, asezonată cu ambițiile proprii de-a lăsa ceva viabil, cu note personale, după ei. Până la urmă, un fiasco aproape total. 

 

De unde provine haosul

Partea proastă a lucrurilor, după 1990, toți miniștrii Învățământului proveaneau din rândul universitarilor. Nici unul nu predase în învățământul preuniversitar. Nu știau cu ce probleme se confruntă acest segment capital al învățământului, care oferă „materia primă” pentru universități. Cu toții au avut, eventual, o imagine generală despre preuniversitar, bazându-se mai mult pe experții Ministerului, funcționari îmbătrâniți și conservatori, care au uitat perioada de dascăli de gimnaziu și liceu în care și-au început cariera. Singura lor grijă era să-și păstreze funcțiile în Minister, executând „întocmai și la timp” ce le cerea Dl./ Dna. Ministru.

Din păcate și dl. ministru Daniel David este în aceeași situație. Totuși, în plus, are o anume franchețe care îl face credibil și eficient în fața Primului-ministru, chiar a cititorului neavizat. Nu tot ceea ce propune Dsa este greșit, dar fondul propunerilor produce un veritabil haos în învățământul preuniversitar, acum, la sfârșit de an școlar și în preajma începutului altuia nou.

Îndrăznesc să detaliez urmările nefaste ale reformei Dsale pe baza unei experiențe nu numai în preuniversitarul anilor ’80-’90 ai secolului trecut, ci și a ultimilor 25 de ani, în calitate de conducător al practicii pedagogice a studenților de la Facultatea de Istorie-Geografie din Oradea (1994-1996, 2000-2008), la care adaog discuțiile la zi cu foștii studenți astăzi profesori de gimnaziu și liceu din Oradea, Bihor și alte județe din Transilvania.

Să le luăm punctual, „nemțește”.

Cele mai importante schimbări au o motivație pur financiară. Calculele s-au făcut din pix, urmărindu-se, prin creșterea normei didactice cu 2 ore, de la 16-18 ore la 18-20, doar reducerea a 14.000/30.000 de norme pe țară și economii la buget. De aici pornește haosul, hotărârea luându-se în „timpul jocului”. Astfel, încă din ianuarie-februarie a.c., conform legislației încă în vigoare, s-a stabilit și pus în practică calendarul mobilității cadrelor didactice care vor preda în anul școlar 2025-2026. Ca urmare, s-au constituit catedrele titularilor la 18 ore; s-au făcut transferurile pe posturi compuse din 18 ore; alte cadre didactice și-au completat catedrele, în diferite etape de mobilitate, la 18 ore. În aceste condiții, de unde își vor completa norma titularii, cu încă 2 ore? Din rezerva de ore la plata cu ora? Dar dacă aceasta nu există? Atunci titularii devin, din toamnă, suplinitori, pentru că nu au normă întreagă, postul neavând viabilitate. Pe lângă scăderea salarului, dascălului fără normă întreagă, chiar dacă a fost titular, îi este afectată vechimea în muncă! Cei care s-au transferat la alte școli sau și-au completat norma, rămân în „aer”. Mai mult, ce rost mai are scoaterea la concurs a unor ore și posturi pe 15 iulie a.c.? Se va anula concursul din moment ce acele posturi nu mai există, în noile condiții? S-au refăcut în școli planurile cu posturile reale după ultima hotărîre ministerială, în fapt guvernamentală? De unde știe un profesor, acum în concediu de odihnă, după un an școlar tensionat (vezi desfășurarea bacalaureatului în timpul anului școlar, ceea ce a bulversat și bacul și ultimele săptămâni de școală ale celorlalți elevi), dacă la toamnă are post, mai este titular? De aici, atmosfera tensionată pe 8 septembrie a.c., apoi o mulțime de procese intentate ministerului, nemulțumiri sociale și profesionale, greve etc. Toate vor amenința siguranța națională!

Redimensionarea numărului elevilor la clasă și a claselor la nivel de școală este o soluție bună până la un punct. Eu am predat, înainte de 1990, la gimnaziu și liceu, cu câte 40-45 de elevi în clasă. Însă am avut „norocul” să am elevi excelenți, dotați intelectual și familii care se interesau de evoluția școlară a propriilor copii. Pe lângă dispariția unor clase și a unor norme didactice, ce facem cu elevii minoritari din zonele masiv maghiare sau române? Îi obligăm pe unguri să facă școală românească, iar pe români să-i maghiarizăm? Apoi, să nu scăpăm din vedere nivelul modest în planul culturii generale cu care vin din ciclul primar, apoi trec în gimnaziu și liceu, unii elevi care  cresc în familii sărace și dezinteresate de școlarizare! De aici, provin majoritatea copiilor care intră în categoria îngrijorătoare a analfabetismului funcțional. În aceste cazuri, cu un număr mai mic de elevi în clasă, dascălul de gimnaziu și liceu poate să încerce chiar alfabetizarea acestora, ridicând puțin performanța atât de mult dorită de orice dascăl cu vocație.

 

Partea socială și bursele

Revizuirea criteriilor de atribuire a burselor școlare o văd necesară. Întradevăr, s-a ajuns, din rațiuni electorale și politice, să se acorde burse și elevilor care nu se străduiesc să învețe. Deci, să se stabilească un număr de burse de merit de la nota de 9,50 în sus, premii substanțiale pentru „olimpici”, iar bursele sociale să se acorde „pe bune”, prin instituțiile de profil. Totuși, să rămână o masă caldă/zi la toți elevii, pentru că mulți, în școlile rurale, provin din familii sărace. Masa, oferită de statul român prin școală, poate fi un stimulent pentru frecventarea școlii. Mă gândesc la etapa școlii mele primare, prin anii 1951-1954, ani de mare sărăcie materială de după război, în plus marcată de jaful „ocupantului –eliberator” sovietic, când aveam colegi din familii de muncitori care leșinau în clasă de foame. Atunci, buna noastră învățătoare, ne repartiza pe noi, nepoți de țărani încă necolectivizați, să împărțim ujina de la ora 10.00 cu colegii noștri care mâncau o dată pe zi. Și cine știe cât și cum!

Acestea sunt problemele școlii din primul pachet supus aprobării în ultimele zile. Pachetele doi și trei mai spre toamnă, cu alte obiective importante de rezolvat, pentru ca reforma învățământului noastru să fie reală, în favoarea elevilor, dascălilor și Țării.

Până atunci, dacă nu se răspunde corect rezolvării obiectivelor din „primul pachet”, dl. ministru David își va da demisia, așa cum a promis? Pentru noi, bihorenii, ar fi o dublă lovitură. În primul rând, pentru că este ardelean (sătmărean), în al doilea rând, pentru că ar fi un vot de blam dat Primului-ministru, „bihoreanu nost”, cel care l-a promovat și susținut în funcție!