După Răscoala de la Bobâlna din anul 1437, ungurii, saşii şi secuii au încheiat faimoasa alianţă "Unio trium Nationum, cu scopul de a stăvili tot mai multele revolte ale românilor. A urmat "Pactul celor patru religii" (catolică, lutherană, calvină, unitariană), care au fost decretate religii de stat în timp ce religia ortodoxă a avut un statut de "religie tolerată" cu toate că românii s-au creştinat cu multe secole înaintea ungurilor.

Cu toate strădaniile lor, ungurii nu au reuşit, prin colonizări, să depăşească, dar nici să egaleze, ca număr, naţia română, motiv pentru care au continuat, cu şi mai multă înverşunare, procesul de maghiarizare a românilor. În acest  timp, în străinătate susţineau fără ruşine că "Transilvania este o casă a democraţiei, a învăţământului, a colaborării şi prieteniei, a administraţiei democratice, bazată pe principii liberale" şi asta deşi drumurile satelor româneşti erau pline cu cadavre atârnate în ştreanguri sau cu trupuri trase pe roată şi în ţeapă, unde erau lăsate spre spaima călătorilor. Cruzimi de-a dreptul închizitoriale au săvârşit nemeşii unguri şi împotriva conducătorilor răscoalei de la 1784, Horia, Cloşca şi Crişan, precum şi împotriva răsculaţilor cărora li s-au tăiat mâinile, capetele, li s-au ciopârţit trupurile, au fost traşi pe roată sau au fost spânzuraţi. Întreaga opinie publică europeană a fost adânc impresionată de torturile groaznice la care au fost supuşi capii răscoalei, chipul lui Horia, graţie unor gravuri care l-au imortalizat, devenind popular în toate capitalele occidentale. Fiind din ce în ce mai conştienţi de superioritatea lor numerică şi de obârşia lor daco-romană, generatoare de drepturi în baza principiului anteriorităţii, românii cer, nu să li se dea, ci să li se redea, drepturile străvechi de care au fost despuiaţi, înaintând împăratului acel memoriu, cunoscut sub numele de "Suplex Libellus Valachorum", redactat de Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Piuariu - Molnar, Iosif Meheşi, Ioan Pura, Ignatie Darabant (episcopul Oradiei), memoriu care constituie prima acţiune politică de amploare a românilor din Transilvania în care accentul cade pe ideea naţională. În acelaşi timp intelectualii români ţineau la curent populaţia românească cu marile mişcări de eliberare naţională ce începuseră în Apus şi se extindeau în Europa Centală, culminând cu revoluţia burghezo-democratică de la 1848. Deşi Transilvania era o provincie autonomă, statut pe care şi l-a păstrat şi în timpul stăpânirii turceşti, spre deosebite de Ungaria, care în 1541 devine "paşalâc  turcesc", ungurii nu au încetat să lupte pentru alipirea Transilvaniei la Ungaria, lansând cuvântul de ordine "uniune sau moarte" (moarte românilor, bineînţeles). În 1688 suzeranitatea turcească este înlocuită cu dominaţia habsburgică, fără să fie, însă, sub dependenţa directă a Ungariei decât 51 de ani, din 1867, când Transilvania a fost alipită Ungariei şi până la 1 decembrie 1918, când s-a unit cu Regatul României. Independenţa Transilvaniei de Ungaria este subliniată, în 1790, chiar de împăratul Austriei, care, în termeni ce nu suferă nicio interpretare, a decretat: "Transilvania este un principat de sine stătător şi neatârnat de altă ţară, conducându-se după Constituţia şi legile ei". Din păcate soarta românilor din Transilvania nu se schimbă nici în timpul dualismului austro-ungar (inaugurat în 1867), când românii depindeau direct de Împăratul Austriei, deoarece cei ce guvernau în realitate erau nobilii maghiari, care urmăreau desfiinţarea naţionalităţilor conlocuitoare şi, în special, a numeroasei naţionalităţi româneşti, considerată ca un "pericol mortal" pentru unguri şi Ungaria. Ungurii au continuat să-şi exercite nestingheriţi planurile lor de maghiarizare, fără ca împăratul Francz Jozsef să ia atitudine, ci, dimpotrivă, mustrându-i pe delegaţii români că nu sunt destul de docili faţă de "democratica" politică maghiară. Atât era de democratică această politică încât, deşi românii din Ungaria numărau la acea dată 2.311.000 de suflete, din cei 446 de deputaţi ai Parlamentului ungar, românilor nu li se acordase niciun loc, chiar dacă li se cuvenea aproape 50% din numărul mandatelor ungureşti (ungurii numărând 4.870.000 de suflete).

(va urma)