Într-o Europă în care identificarea şi recunoaşterea valorilor a devenit aproape o iniţiativă prometeică, în care locul culturii autentice nu de puţine ori este uzurpat de o pseudocultură propagată prin toate mijloacele media, bisericile creştine nu pot avea un rol periferic. Într-o societate în care ierarhia valorilor culturale şi morale este inversată în mod flagrant, în care anormalitatea este ridicată la rang de normalitate, nu de puţine ori, prezenţa bisericilor este imperioasă şi chiar salvatoare.

În istoria societăţilor umane, barometrul social, cultural şi moral a fost religia. Conform unui filozof şi sociolog contemporan, societăţile democratice actuale trebuie să recupereze religiosul pentru a deveni funcţionabile. Sigur o astfel de aserţiune trebuie înţeleasă cu discernământ şi rezervele de rigoare, însă ea trebuie să fie şi un prilej de reflecţie. Prin acest fapt nu trebuie să înţelegem o politizare a religiei şi nici o teocratizare a societăţii, ci recunoaşterea rolului comunitar, social şi formativ al religiei/bisericilor. Sintagma biblică: "Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu - cele ce sunt ale lui Dumnezeu" trasează linia de demarcaţie între pretenţia teocratică a religiei, a bisericilor şi pretenţia nejustificată a asumării de către puterea seculară a prerogativelor spirituale. Pe de altă parte, religia nu poate fi redusă la o chestiune privată, nu este un apanaj doar al sacristiei, nu poate fi redusă la zidurile locaşurilor de cult. Misiunea ei trebuie să se ancoreze social, să treacă dincolo de spaţiul ei sacru şi să cuprindă persoana umană în integralitatea ei. Şi când spunem acest lucru nu ne gândim la poziţia statală şi eclezială a acesteia, ci, în mod fundamental, la întrebarea dacă Marea Casă a Europei poate avea o reuşită de durată fără spaţiul liber, deschis transcendenţei, religiei. Acest demers vizează crearea unui cadru social-istoric din care nu pot lipsi valorile credinţei şi ale moralei care definesc personalitatea umană responsabilă. Prin acest lucru nu trebuie înţeles faptul că dorim o confesionalizare a politicului sau a economicului. Dar există riscul ca o politică amorală să devină imorală, aşa precum o economie lipsită de umanism creştin să devină o gestionare frauduloasă de conştiinţe umane, făcută în baza unui abuz de putere, a exploatării celor defavorizaţi pe scara socială.
Europa nu este doar o configuraţie politico-economică, ci şi una cultural-religioasă. Ea nu se constituie numai dintr-o infrastructură modernă: şosele, poduri şi parcări subterane şi suspendate şi din construcţii şi clădiri megalitice, ci ea are nevoie şi de o identitate spirituală. Jaques Delors, Preşedintele Comisiei Europene adresându-se reprezentanţilor Bisericilor europene afirma următoarele: "Ceea ce îi lipseşte Europei de azi nu sunt posibilităţile economice, ci puterea credinţei în Iisus Hristos şi, prin aceasta, în demnitatea fiecărui om. Europa este pentru noi nu numai o şansă, o ofertă, ci o misiune, o chemare, un strigăt de ajutor, la care să colaborăm cu o răbdare plină de abnegaţie, astfel încât Europa să îşi recâştige sufletul". Occidentul are nevoie de credinţă pentru a fi ghidat, iar pentru majoritatea locuitorilor săi această credinţă este cea creştină. Credinţa a fost şi este sursa libertăţii, nu a înrobirii. Ea este tezaurul care conţine libertatea adusă de Hristos, o libertate care îşi revendică dreptul într-o societate a frământărilor politice, sociale, economice şi, nu în ultimul rând, religioase.

Dacă Europa spiritului nu poate fi detaşată de cea a politicului, deoarece sufletul Europei are nevoie pentru a supravieţui de "trupul" unor instituţii adecvate, cu atât mai mult Europa politicului nu poate fi desprinsă de cea a spiritului care a plămădit-o...