Teoria şi practica economică ne arată că, pentru ieşirea dintr-o criză, cele mai adecvate măsuri ar fi: reducerea ratei dobânzii pentru sporirea volumului de credite şi a masei monetare, stimularea investiţiilor şi a producţiei de bunuri pentru crearea de noi locuri de muncă, dar şi orientarea cheltuielilor publice în special spre achiziţii de stat şi investiţii în întreprinderi publice.

În acelaşi timp, reducerea fiscalităţii sub aspectul gradului de impozitare şi de taxare a consumului (TVA), lăsând un procent mai mare din venit agenţilor economici pentru creşterea producţiei şi stimularea consumului, o emisiune monetară suplimentară, temporară, urmată de retragerea din circulaţie a surplusului de bani, imediat ce se iese din criză - ceea ce ar fi mult mai benefic decât a apela la împrumuturi internaţionale sau interne, împovărătoare pentru două-trei generaţii de acum înainte ori "îngheţarea" salariilor şi a preţurilor la acelaşi nivel, în scopul de a evita creşterea inflaţiei sunt alte mijloace de extragere a unei economii din ghearele crizei. Dar pentru ca aceste măsuri să-şi atingă scopul este necesar ca statul, prin acţiunile sale, să prevină şi să limiteze eventualele dezechilibre economice ce pot să apară pe timpul derulării acestora.
Oricum, sumele obţinute din diminuarea salariilor bugetarilor şi din reducerea numărului salariaţilor, pe lângă că sunt insuficiente, nu vor avea darul de a porni motoarele economiei, singura cale de creştere a economiei unei ţări constituind-o investiţiile de capital, generatoare de plusvaloare. Dar, pe lângă plusvaloarea obţinută în urma investiţiilor de capital productive, se vor crea noi locuri de muncă, crescând, astfel, numărul celor care vor susţine sistemul de asigurări sociale în totalitatea sa (pensii, şomaj, sănătate, ajutoare sociale pentru cei fără venituri, alocaţii pentru copii etc.).
Suprataxarea muncii are ca efect "înflorirea" muncii la negru, adică cea neimpozitată şi netaxată din punct de vedere fiscal, deci necontributivă la "sistemul asigurărior sociale".
În ceea ce priveşte deficitul înregistrat la fondul de pensii, dacă acesta din urmă ar fi gestionat în mod corespunzător, dezechilibrul n-ar trebui să existe, chiar dacă numărul contribuabililor este mai mic decât cel al beneficiarilor, cel puţin din două motive. În primul rând, deoarece contribuţiile sunt în aşa fel calculate încât să acopere un număr mare de ani după ieşirea contribuabilului la pensie (25-30 de ani), perioadă pe care foarte mulţi dintre pensionari nu mai apucă să o trăiască. Un exemplu în acest sens poate fi edificator: pentru un pensionar angajat temporar la o firmă, aceasta virează la fondul de pensii 4.632 lei anual. În urma recalculării pensiei, după un an, pensionarul primeşte o sumă de 168 lei creştere anuală, respectiv 14 lei creştere lunară, ceea ce înseamnă că suma de 168 lei i-ar ajunge pensionarului circa 28 de ani (4.632 : 168 = 28 de ani), imposibil de trăit, mai ales dacă pensionarul are o vârstă înaintată.
În al doilea rând, pe parcursul anilor de pensionare, foarte mulţi beneficiari trec la cele veşnice, astfel că fondurile aferente acestora vor fi consumate de cei rămaşi în viaţă.
În ceea ce priveşte alocaţiile de stat pentru copii, pentru încurajarea natalităţii, s-ar putea adopta o nouă politică, şi anume: acordarea unor alocaţii substanţial mai mari pentru primii 2-3 copii, iar pentru următorii acestea să se diminueze sau să se anuleze. În acest fel s-ar descuraja acele categorii sociale care procreează doar pentru a primi alocaţii de la stat pentru un număr cât mai mare de copii.
Politica ajutoarelor sociale trebuie radical schimbată, acestea trebuind să meargă numai la acele persoane care nu au nicio sursă de venit şi efectiv nu au din ce să trăiască - bătrâni singuri fără pensii şi fără susţinători, persoane ieşite din perioada de şomaj care, din cauza vârstei, nu mai sunt angajate, dar numai contra unor prestaţii în muncă pentru comunitate etc.

În orice caz, nemunca şi trândăvia nu mai trebuie încurajate sub nicio formă prin acordarea de ajutoare sociale nejustificate, iar dacă politica demografică nu se schimbă, s-ar putea ca în 100-150 de ani o altă etnie să fie majoritară în România, dat fiind rata natalităţii în rândul acesteia.
 

Ec. Cornel MUT