Asigurările sociale sunt, în esenţă, un ajutor acordat de către stat celor lipsiţi de mijloace materiale necesare vieţii, din varii motive: pierderea locului de muncă, pierderea temporară a capacităţii de muncă în urma unor accidente de muncă sau boli profesionale, în caz de bătrâneţe fără susţinători, familii numeroase cu număr mare de copii etc.

Primele forme de asigurări sociale au apărut în Germania între anii 1881-1889, sub forma unor ajutoare băneşti în caz de accidente, boli sau bătrâneţe, în vremea lui Otto von Bismark. Programe similare au fost introduse în Noua Zeelandă - în 1898 şi în Franţa - în 1905, iar în Anglia guvernul introduce, în anul 1908, pensia de bătrâneţe şi asigurarea obligatorie de sănătate şi şomaj în 1911, pentru ca în anul 1941 Winston Churchill să numească o comisie guvernamentală care să revadă schemele de asigurare socială şi să propună "o schemă cuprinzătoare de asistenţă socială".
În SUA, creşterea uriaşă a şomajului în perioada marii crize economice l-a determinat pe Franklin D. Roosevelt să adopte programul "New Deal" (Noua orientare) şi apoi Legea asistenţei sociale (1935), conform căreia, pe baza unui impozit pe salariu, se plăteau asigurări pentru bătrâneţe, moartea soţiei/soţului, pentru incapacitate de muncă etc. De observat că, dată fiind durata medie de viaţă mai scurtă şi oferta de locuri de muncă mai mare decât oferta de forţă de muncă, pe atunci nu se punea problema şomajului cronic ca în zilele noastre.
Astăzi, când durata medie de viaţă este mult mai mare, iar nivelul şomajului cronic se permanentizează, guvernele încep să se confrunte cu o escaladare fără precedent a costurilor sociale sub toate aspectele: şomaj, pensii, ajutoare sociale diverse pentru familiile defavorizate, alocaţii de stat pentru copii etc.
În România, mai ales în ultimii ani, situaţia a căpătat o tentă dramatică, ca urmare a reducerii drastice a numărului celor care muncesc şi susţin "sistemul social" în ansamblu şi ca urmare a creşterii galopante şi necontrolate a numărului celor care nu muncesc, dar sunt susţinuţi de sistem, adică întreţinuţi.
Astfel, după evenimentele din decembrie 1989, ca urmare a diminuării şi restructurării "fără cap" a economiei, prin desfiinţarea completă a unor ramuri economice şi restrângerea drastică a altora, precum şi a unor mari capacităţi de producţie din industrie şi agricultură, din transporturi şi construcţii s-a ajuns ca dintr-o populaţie de circa 22 de milioane de locuitori să mai lucreze doar 4,5 milioane, din care direct productivi (cei care creează valoare şi plusvaloare) sunt doar 2,5-3 milioane. Aceasta înseamnă că, faţă de 1989, când populaţia activă ocupată (care muncea efectiv) atingea 10-11 milioane, astăzi muncesc efectiv 4,5 milioane, de la care se reţin lunar: impozitul pe salariu, contribuţia de şomaj, contribuţie de sănătate, contribuţii la pensie pentru aproximativ 6 milioane de pensionaţi pentru limită de vârstă, anticipată ori de boală etc. Asupra fondului de pensii au grevat foarte mult pensionările anticipate şi cele de boală sau de invaliditate, fenomen la care guvernele au închis ochii mulţi ani, pentru a camufla nivelul foarte ridicat al şomajului real (nu cel declarat), până sacul s-a golit de tot!
Concedierile colective, determinate de închiderea completă sau diminuarea drastică a activităţii unor firme din industrie - minerit, construcţii etc. - agricultură, armată, poliţie etc. au secătuit vistieria ţării prin enormele sume comensatorii primite de către cei care au fost concediaţi.
Şomajul real - nu cel statistic - a căpătat, deja, un caracter cronic, atât ca intensitate, cât şi ca durată şi structură sau componenţă pe categorii de vârstă, nivel de calificare, sex, rasă etc., fiind determinat de o serie de factori ca: pierderea totală sau parţială a locului de muncă pe perioade îndelungate de timp; reactivarea unor persoane apte de muncă, dar inactive în anumite perioade; modificarea structurii economiei pe activităţi, ramuri şi subramuri; reducerea numărului de locuri de muncă în urma extinderii progresului tehnic, a crizei, a unor conjuncturi defavorabile trecătoare, dar repetabile; crize ale resurselor energetice şi de materii prime; migraţia populaţiei dintr-o ţară în alta în căutarea unui loc de muncă etc.

Principala măsură de eradicare a şomajului o constituie crearea de noi locuri de muncă prin înfiinţarea de noi firme, dar şi prin dezvoltarea celor existente, ceea ce ar însemna o politică fiscală şi de creditare favorizantă şi nu de descurajare sau împovărătoare, atât pentru angajator, cât şi pentru angajat, or măsurile întreprinse de guvernanţii noştri sunt în totală neconcordanţă cu politicile economice ce trebuie luate în perioadele de crize economice, caracterizate prin recesiune. (va urma)

Ec. Cornel MUT