Câteva sute de orădeni au ieşit din case de 1 Decembrie pentru a se plictisi de moarte. În mod special, discursurile lungi şi goale de conţinut i-au iritat pe cei care şi-au sacrificat câteva ore din ziua liberă pentru a participa la manifestările organizate de municipalitate în Piaţa Unirii. Lipsa de imaginaţie, festivismul stereotip şi limbajul de lemn sunt reperele care definesc, din păcate, de câţiva ani încoace, serbarea Zilei Naţionale.

 

Sărbătorile publice au devenit de multă vreme evenimente îmbâcsite într-o rutină plicticoasă. Toate sunt trase după acelaşi calapod: discursuri fade, depuneri de coroane, uneori o scurtă defilare a trupeţilor, completată de veşnica îmbulzeală la fasole cu ciolan, mititei, băuturică multă şi gratuită. Toate evenimentele se nasc la fel de prăfuite, prelinse din filele aceluiaşi proces-verbal, actualizat în spaţiu şi timp de un funcţionar public sictirit de slujbă, nevastă şi viaţă în general. Planurile de organizare a evenimentelor sunt aprobate fără nicio rezervă de către oficialităţi. Dacă cineva îşi închipuie însă că reprezentanţii autorităţilor publice, şefii de instituţii sau politicienii ard de nerăbdare să participe la astfel de evenimente se înşeală. De fapt, cei ajunşi în fruntea bucatelor îşi exercită un fel de „atribuţie de serviciu" pontată ca atare de mass-media. Frica de a nu fi trecuţi absenţi nemotivaţi şi, de aici, problemele cu imaginea publică este cea care îi face să suporte corvoada. Am fi nedrepţi însă dacă i-am pune pe toţi în aceeaşi oală, există şi un mic segment de persoane publice dedicat comunităţii şi scopului pe care îl slujesc. Pentru ei, numai respect!

Discursurile rostite în Piaţa Unirii, cu excepţia unei veritabile lecţii de istorie oferită de profesorul Viorel Faur, s-au potrivit cu evenimentul ca nuca în perete. Toată admiraţia pentru generaţia Poliţiei de Frontieră care a terminat şcoala pe 1 decembrie, dar evenimentul nu are nicio legătură cu Ziua Naţională. Discursurile cazone care s-au rostogolit unul după altul, citirea ordinelor de zi prin care erau înaintaţi în grad absolvenţii, mesajul şefilor de la minister, mesajul omologilor unguri şi câte altele au pus la grea încercare răbdarea orădenilor. Adevărul este că, în afara absolvenţilor şi, eventual, a părinţilor aflaţi în preajmă, pe nimeni nu a interesat subiectul. Totul ar fi fost suportabil, dar într-o limită de timp rezonabilă. Despre nesfârşita procesiune a depunerilor de coroane, onorabilă ca gest în sine, sesizăm doar că în astfel de momente orădenii mai descoperă că există unele partide, organizaţii sau instituţii. În restul anului, activitatea acestora este egală cu zero.

Ca în fiecare an, singurul moment gustat de public a fost parada militară. De aceea, este inexplicabil de ce organizatorii nu caută să extindă momentul, să-l redefinească şi să-l exploateze la maximum. Au lipsit pompierii - poate cei mai îndrăgiţi militari - şi tehnica lor expusă în piaţă; au lipsit paramedicii, mascaţii, au lipsit trupele „de epocă", a lipsit spectacolul. În pasajul Vulturul Negru, spre exemplu, se puteau reconstitui momente ale Marii Unirii. Organizatorii puteau cere Muzeului Militar, Muzeului „Aurel Lazăr" sau Muzeului Ţării Crişurilor" să organizeze expoziţii tematice, chiar să sprijine amenajarea unor standuri cu obiecte, mărturii şi costume de epocă care stau la păstrare în lăzile muzeografilor. Iniţiativă şi idei - zero. Scuza previzibilă - lipsa banilor - este fără conţinut atâta timp cât fondurile se scurg înspre lucrări publice scumpe şi de proastă calitate.

Cât despre obiceiul autorităţilor de a-i cinsti pe participanţi cu o porţie de mâncare şi un pahar de vin fiert îl acceptăm ca atare, chiar dacă este discutabil. Dacă tot îşi fac pomană, măcar să organizeze în aşa fel distribuirea porţiilor încât orădenii să nu se simtă umiliţi călcându-se în picioare la coadă. Finalul manifestărilor a pus bomboana pe coliva unei Zile Naţionale ratate: după împrăştierea oficialităţilor, circulaţia rutieră a fost reluată, deşi în Piaţă se desfăşura un spectacol folcloric şi vreo două sute de oameni au rămas să-l urmărească. O lipsă de respect definitorie pentru „mi se rup-iştii" care organizează astfel de evenimente.