Şarlatani care se dau vindecători, nebuni care visează cutremure, vrăjitoare împănate ca nişte Bubuline, oameni disperaţi ce-şi fac iluzii că televizorul le va rezolva problemele, cazuri de senzaţie peste apariţii excepţionale şi exclusive, vedete expirate, starlete vulgare şi obraznice, politicieni de mâna a şaptea, analfabeţi tupeişti ce-şi arogă, ad-hoc, rolul de procurori în campanii succesive de linşaj mediatic - iată fauna ce-i ţine pe mulţi, până târziu în noapte, prizonieri ai ecranului peste care domneşte, zâmbind şăgalnic, el, superstarul inocent de la cumpăna dintre zile. E prietenul fidel al unor milioane de români, care, la rândul lor, îi dedică fiecare seară de câţiva ani încoace. Un politician l-a botezat „şoricelul neastâmpărat al presei româneşti”, iar admiratorii săi i-au transformat porecla în renume. În contextul relativizării maxime a oricăror noţiuni morale sau valorice, Dan Diaconescu, creatorul televiziunii-tabloid, a devenit prinţul năzdrăvan al presei româneşti. Pozând în prieten al celor mulţi, de care e legat printr-o complicitate subînţeleasă, patronul OTV şi al DDTV şi-a construit o strategie de imagine foarte abilă, ce-l ţine mereu în centrul atenţiei. În ultima vreme, însă, întâmplător sau nu tocmai în plin scandal cauzat de seria de emisiuni dedicate tânărului ce s-a sinucis din dragoste pentru profesoara lui, Diaconescu şi postul său au ieşit în evidenţă şi cu o faţă mai puţin cunoscută. Patronul-realizator şi invitaţii săi s-au substituit, în ultimele săptămâni, organelor de anchetă şi de judecată, închegând adevărate procese televizate, în care profesoara - „văduva neagră”, după cum a fost etichetată în aceste emisiuni - era condamnată ca fiind mai mult decât autoarea morală a sinuciderii. Disecarea cu o voluptate macabră a fiecărui detaliu din care se poate stoarce fărâma de „senzaţional” menită să-i asigure ratingul la cote înalte a scârbit pe orice om de bun-simţ şi a provocat un val de proteste în sânul breslei jurnaliştilor. „Nu numai că sunt încălcate în fiecare oră de emisie principii jurnalistice elementare, dar emisia OTV constituie o batjocură permanentă la adresa demnităţii umane, a dreptului la imagine, prezumţiei de nevinovăţie, ideii de justiţie sau de stat de drept”, se arată în luarea de poziţie a Clubului Român de Presă. Cu aproximativ o lună înainte de moartea sa fulgerătoare, Ralu Filip, preşedintele Consiliului Naţional al Audiovizualului, declara că tipul de program pe care îl difuzează Diaconescu este unul la limita legii: „Zona emisiunilor lui este una a scandalului, a curiozităţii de multe ori nejustificate, de genul scotocirii sub fustele şi în pantalonii invitaţilor şi de aceea OTV este mult mai expus sancţionării decât alte posturi”. Cu toate acestea, Filip îşi recunoştea reţinerea de a mai suspenda o dată postul, din cauza eventualei reacţii a publicului care se ghidează după principiul „dacă nu ai omorât, atunci poţi să jigneşti şi să înjuri, pentru că nu moare nimeni din asta“. Şi pentru ca imaginea jegului otevist să fie completă, acum câteva zile, realizatorul emisiunii „Brigada de intervenţie” a fost arestat în timp ce primea 2000 de euro de la un primar sibian pentru a nu difuza o casetă defăimătoare la adresa acestuia. În tot acest timp, se propagau ecourile unei ştiri şocante: din banii primiţi direct de la invitaţi, cum se vorbeşte, şi din publicitatea venită pentru audienţa asigurată de babele curioase de transmiterea în direct a înmormântărilor de vedete şi din sms-urile trimise de noctambulii ce şi-au hrănit gustul pentru telenovele ieftine cu cazuri gen Tinu, Romaniţa Iovan, Erbaşu, Bogdan Costache ş.a., Diaconescu a adunat o avere de câteva milioane de euro, din care nu lipsesc două vile în cartierul Primăverii, un avion, un yacht şi vreo şase maşini de lux, printre care celebrele mărci Rolls Royce şi Bentley. Recent, Diaconescu afirma că a primit o ofertă de 20 de milioane de euro pentru OTV. Şi mitul modestei „televiziuni de apartament” e pe cale de a se spulbera, Zero TV urmând să se mute pe Calea Victoriei, din blocul obscur în care funcţionează. Într-o ţară în care iuţeala de gură şi de mână e una din calităţile cele mai apreciate, fireşte că simpaticul devorator de stârvuri are admiratori până şi pentru colosala avere obţinută din tocarea cu o plăcere sadică a fiecărei nenorociri cotidiene. La urma urmei, în sistemul de valori al multora, băiatul din Caracal s-a ajuns pentru că e „şmecher”, în vreme ce restul „e fraieri”. De aceea, nu hiena de presă care muşcă din cadavre mi se pare mai vinovată, ci, înainte de toate, prostimea care o aplaudă satisfăcută că vede sânge.