În fața eroului nostru național și în fața mormântului său s-au închinat, se perindă și se vor minuna copiii noștri, dacă se vor trezi din somnul cel de moarte. Voi rosti spuse ale unor mari români, iar domniile voastre, cititorilor, le veți recunoaște. Istoria de veacuri a Ardealului românesc e istoria de lacrimi și de umilință a unui popor orfan.

Din toate apăsările trecutului, jugul stăpânirilor străine a durut cel mai mult. Astăzi, pe români îi sufocă românii! Nici dacă am fi fost în război din 1989 încoace, țara nu ar fi fost atât de distrusă! Tocmai de aceea, invocăm azi memoria mortului de la Țebea, spre a arăta calea de urmat și care ne va salva: ideea națională.

Ardealul, o mie de ani și-a muiat deznădejdea în jale și s-a mângâiat cu visul. De două ori el totuși a lovit cu sete crâncenă și cu avânt înfricoșat, dospit de impulsuri seculare. În amândouă rândurile, lovitura lui a pornit din același loc, care prin vitejie legendară a răscumpărat aureola bărbăției îngropate și a dat unui popor oropsit unica zestre de înălțare morală. Acest loc este Țara Moților. De pe culmile Munților Apuseni a strigat pentru întâia oară răzvrătirea, ca un bucium precursor al redeșteptării generale. Moții sunt Tirolul nostru, pumnul Ardealului, iar cele două inimi mari în care a clocotit uraganul sunt eroii lor: Horea și Avram Iancu.

Personalitatea celui care stă pentru eternitate în Pantheonul de la Țebea este o excepțională valoare morală din care cei care ne conduc ar trebui să desprindă linii simple și mari: "Unicul dor al vieții mele e să-mi văd Națiunea fericită, pentru care după puteri am și lucrat!", sau "Domnilor, vorbiți înainte, eu plec în munți și fac Revoluție!".

Iancu a pus pumnul în pieptul furtunii, când, după decizia din 15 martie 1848 de la Buda, vine hotărârea dietei de la Cluj prin care ungurii hotărăsc unirea forțată a Ardealului cu Ungaria. În a doua adunare de la Blaj, binecuvântată de arhanghelul mitropolit Andrei Șaguna, conducătorii politici din Moldova și Muntenia au auzit pentru întâia dată catehismul generației care va face Marea Unire: "Noi vrem să ne unim cu Țara!"

Marii noștri conducători au avut instinctul național. Poporul i-a urmat necondiționat. Ei au dat semnalul de atac, direcția și obiectivul de cucerit: libertatea națiunii. Avram Iancu nu putea lipsi de la o atât de sfântă datorie.

Azi îl evocam cu adânc tâlc și temei. Avram Iancu închide în mormântul său protestul secolelor de robie și arată guvernaților actuali că istoria nu îi va ierta pentru batjocora ce o pun pe poporul român.

Cuibul de stânci al Apusenilor, neocupat de unguri, după ce armatele austriece au fugit bătute, rămâne simbolul virtuților noastre militare reînviate. La intrarea în Transilvania, generalul rus Luders consemnează că aici a găsit un singur general: Avram Iancu.  

La a treia adunare de la Blaj (20 sept 1848), Avram Iancu se evidențiază drept conducător militar providențial al românilor ardeleni: "Pretențiile noastre sunt sfinte, precum e sfântă dreptatea, și noi, românii, vom fi gata a le apăra cu orice preț"! Apoi a slobozit pistolul și  a coborât de la tribună, în ovațiile tuturor.

Deținem documente de la martori trăitori că ungurii, înainte  de adunarea de la Blaj, când s-a hotărât că "nu cu argumente filosofice îi vom lămuri pe barbari, ci cu lancea, ca Horia!" hoardele pustei au năvălit în Zărand, împușcând, spânzurând, punând foc și ducând vitele în Ungaria.

Toată vremea, Iancu a fost comandantul de necontestat, adorat de mulțime. Oastea lui n-a cunoscut o clipă de înfrângere. Armatele imperiale au fost bătute de rebelii unguri, prințul Windischgraetz a fost alungat de Kossuth peste granițele Ungariei, baronul Puchner cu austriecii lui bine înarmați au fugit din fața lui Bem, la Rîmnicul-Vîlcei, când în Munții Abrudului flamura noastră fâlfâia triumfătoare. În acest timp, de aproape doi ani, când Avram Iancu a desfășurat o acțiune proprie fără nici un ajutor din partea autorităților militare imperiale, copleșite de o frică meschină, eroul de la Fîntânele, paralel cu mișcarea armată, avea și o intensă activitate politică. Cuibul lui de stânci devenise focarul redeșteptării naționale românești pretutindeni.

Fie că îndruma linia de conduită a tovarășilor săi din comitetul național, sau primea emisarii guvernului de la Dobrițin, fie că urmărea planurile Curții de la Olmutz, Iancu concentra atunci destinele neamului în mâinile lui. Subt ocrotirea munților neînvinși, la lumina unui foc, moţul din Vidra și generosul boier muntean Bălcescu urzeau, pentru întâia oară, pe urmele mortului de la Turda, visul unirii tuturora.

După înfrângerea revoluției maghiare, la care Avram Iancu a refuzat să participe, cerul Ardealului începe să se întunece. "Drăguțul" împărat va semna actul prin care Transilvania va fi guvernată de către Ungaria timp de 51 de ani. A fost actul de sinucidere al Austro-Ungariei. În clipele sale de rătăcire, în 1 decembrie 1868, Craiul munților a rostit: "Vaca mea cea neagră va făta peste cincizeci de ani!". Premoniție? La 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, românii au așezat în Coroana României perla ce-i lipsea: Transilvania!

După sângele vărsat de peste 40.000 de români, perfidia Vienei este absolut condamnabilă. Învingător, Avram Iancu este decorat de către țar, iar împăratul îi scade din merite. Chemat la Viena de către Bărnuțiu, spre a ajuta prin prestigiul său imens cauza românismului, trecea prin Oradea (1852), fiind primit nu cu ura ce se macină azi la mașina hungaristă, ci cu un respect demn de o națiune europeană: "Ez a mocz fiu!" (Acesta este fiul moțului !) Dezamăgit, la Viena îi spune împăratului: "Nu ne-am luptat pentru jucării, vrem drepturi, Maiestate!"

Am citit cu durere scrisoarea lui către Bărnuțiu, atunci când fruntașii ardeleni îi reproșau că nu a vrut a fructifica cu prezența sa și a onora vizita împăratului în Ardeal. Verdictul este laconic: "Toate sunt în zadar, un nebun și un mincinos nu se pot înțelege!"

Zeci de ani s-a plimbat mortul viu pe poienile dintre brazi, peste mormintele unde dormeau lăncierii lui. Desculț, zdrențăros, ca un rege Lear rătăcea Craiul Munților, cea mai înfricoșătoare icoană a dărăpănării unui popor chinuit. Pe la târguri sau pe câte o culme de deal se ivea făptura lui pribeagă. Moții alergau la el să-i atingă genunchii ca pe niște moaște și zdrențele lui ca o binecuvântare. Avram Iancu scotea un fluier de cireș și cânta marșul lui: "Astăzi cu bucurie, românilor, veniți!" Într-o zi, l-au găsit mort, cu fața în sus, privind spre cerul dreptății. Românii l-au îngropat sub gorunul lui Horia. I-au adus alături pe eroii noștri ce ne zic: "Spuneți generațiilor viitoare că noi am făcut suprema jertfă pe câmpurile de bătaie pentru întregimea neamului".

Meteorica lui existență a marcat definitiv istoria românilor. A fost interzis, a fost dat să fie uitat, însă mortul de la Țebea a fost născut să fie simbol al redeșteptării naționale. Poporul român l-a așezat în plinul inimii lui.

În Bihor are 5 busturi (Oradea, Marghita, Salonta, Beiuș, Avram Iancu ), o stradă, numele unui gimnaziu, numele Școlii Militare de agenți de Poliție de Frontieră și a Spitalului Militar de Urgență, Asociația Cadrelor Militare în Rezervă "Avram Iancu", iar în turnul Primăriei municipiului Oradea la fiecare ceas se aude marşul lui.

Ce a dat Ardealul României? A dat mândria de a fi român, a dat un imn, o vocație de rezistență națională, o idee de școală pentru popor, de carte  latinească, preoți, cărturari, eroi, martiri și o icoană a nației.

Ce ne-a dat Regatul? Ne-a dat sângele său, care a stropit pământul dacilor transilvăneni, pecetluind pentru veșnicie logodna noastră firească.

Col.(r) Grigore BARTOȘ

Președintele Societății Cultural Patriotice "Avram Iancu", Oradea