Generaţia care iese din scenă a fost martora celor mai rapide, aprige şi dezamăgitoare iluzii socio-politice şi economice din istorie. Toate au promis paradisul. La început de secol XX au apărut mişcările de tip nazisto-fascist şi comunismul. Ele au apărut şi ca urmare a eşecului democraţiei capitaliste în sensul ei clasic. Primele care şi-au dat în petic printr-o explozie sângeroasă, cum rar a văzut istoria, au fost mişcările nazisto-fasciste.

În paralel comunismul creştea amăgitor, umflându-se ca o gogoaşă, fâsâind apoi într-o penibilă implozie. Între timp creştea, înflorind şi ameţind iluziile, societatea consumistă, având ca model SUA. S-a dovedit o gogoaşă periculoasă care se umfla sugându-i pe alţii. Modelul consumist american s-a compromis, probabil în mod definitiv. Istoria nu se repetă niciodată. Dintre societăţile europene, singurele care nu s-au zgâlţâit de dezumflarea consumismului au fost societăţile germanice, din Austria şi Elveţia până în Scandinavia. Sunt societăţi sobre care nu s-au bazat niciodată pe speculaţii şi şmecherii, ci pe muncă şi răsplată potrivită după muncă. Puneţi faţă în faţă hărnicia şi rigoarea nordice, inclusiv în "am un leu şi vreau să-l beu", cu lenea şi gargara sudice şi veţi sesiza imediat diferenţa dintre societatea ponderaţiei măsurate şi societatea populist consumistă. Încotro se îndreaptă lumea? Este cert că SUA trebuie să renunţe la mitul şi modelul consumismului. De fapt, nici nu ar mai avea de unde suge de la alţii oricâte tunuri ar avea. Dacă nu vor renunţa la consumism se vor prăbuşi într-un haos cu consecinţe greu de calculat. Vor atrage în naufragiu multe victime, dar nu pe toţi. China încă nu poate fi un pariu deoarece încă nu poate trăi pe cont propriu, fiind prea dependentă exact de cele mai vulnerabile societăţi. Marea întrebare, căreia, încă, nu i se poate da un răspuns, măcar schiţat, este raportul pe care o societate trebuie să îl aibă între dependenţa de globalizare şi autonomia economică faţă de aceasta. De fapt dincolo de vocile a tot felul de profeţi din Dămăroaia nu este clar dacă este un beneficiu globalizarea absolută, sau ar fi mai eficiente şi mai protective globalizări regionale. Oricum, la orice val ameninţător fiecare societate (popor) scoate din mânecă drept soluţie de rezervă cochilia naţională. Ultima soluţie pentru orice popor rămâne, deocamdată, şi nu poate fi gândită alta decât cochilia naţională. De aceea sunt rezistenţi la "bolile clipei istorice" cei ce au rămas stăpâni pe ale lor şi sunt fiii ploii, cei care au avut conducători politici imbecili, care au împrăştiat tot ceea ce a fost a lor. Unde suntem noi românii acum? Ne-am aşteptat cu toţii după ruptura din 1989 la o explozie de hărnicie bazată pe proprietatea privată, la o societate paradisiacă. O jumătate de secol de batjocorire a muncii prin idiotul ţel al comunismului "fiecare munceşte cât poate, fiecare beneficiază de cât are nevoie", plus legislaţia şi mai vinovată a hoţilor tranziţiei, care a favorizat orice în afara muncii, au făcut ca la ora actuală doar excepţii care par ciudate să mai aibă între români cultul muncii. Nicăieri în lume nu vei mai vedea localităţi întregi de cerşetori care plâng, cer, bat cu pumnul în masa milei publice, iar lângă ei paragina să înflorească. Nu există ceva mai periculos pentru un popor. Ceea ce la americani şi la societăţile care i-au imitat este populism consumist, la noi s-a transformat în populismul cerşetoriei. Nu este posibilă depăşirea acestui moment atâta timp cât munca şi meritele muncii sunt dispreţuite şi înlocuite de clientelism. Partidele (pardon!) aşa zis politice au distrus din temelii societatea românească substituind meritul muncii (valorile) cu clientelismul politic. Indiferent ce formulă socială planetară va oferi viitorul, România nu se va putea alinia spre performare socială, deoarece este blocată în rău de către partidele politice care nu vor să renunţe la clientelism, un cancer social.