Ziariştii italieni se pregătesc să-i acorde lui Adrian Mutu, în semn de mare desconsideraţie pentru anul fotbalistic 2010, trofeul Bidonul de Aur. Îl merită cu prisosinţă. Dar dacă tot se fac bilanţuri şi gale, şi politica românească îşi are laureaţii ei.

Probabil bântuit de împlinirea, de curând, a unui an de când a rămas doar cu dragostea Mihaelei sale, subconştientul afectat al lui Mircea Geoană îl apropie decisiv şi anul acesta spre bidonul de aur. Amintirea gafei naşte altă gafă. Acum fostul catindat ţine să ne spună că deşi Ponta l-ar fi pus să spună că n-a fost la Vântu, el în bărbăţia sa n-a făcut-o. Sau poate din naivitate ne mai spune ilustrul. Dacă e să facem un efort de memorie am putea spune că mai degrabă din siguranţă. Mircea Geoană se umflase atunci ca un aluat, încât credea că şi dacă va veni în papuci de casă şi cu o ţigară în colţul gurii va câştiga.

Înainte de marea bătălie, în spatele său se proiecta ca într-un film de Sergiu Nicolaescu o desfăşurare impresionantă de armate. Filmul minţii sale din acele momente îi aducea în faţă, rând pe rând, efectivele de luptă. Era acolo toată floarea cea vestită a mass-mediei, de la Vrâncioaia Firea şi fiii ei care stăteau ca nişte ciocârlii pe sârmă gata să dea semnal în ţară, până la străjerii trompetişti porecliţi în fel şi chip, Tatulici mereu aici, Huzureanu,  Gânditorul de la Hamangia, cu "gândul" într-o parte şi cu „adevărul" în alta şi mulţi alţi ciutaci, nistoreşti, ursuleţi, stăncuţe.  Şi chiar de ar fi pierdut cu infanteriştii se putea refugia la cetate, la moşier Dinescu, zis şi menestrelul portofel, care ar fi scos berbecuţii fripţi la înaintare. Oricum, toţi oşteni de seamă, ceata lui piţigoi, pleacă unu, se întorc doi. Probabil că o mai avea în spate la acel moment şi pe soacra sa, impunătoare ca stejarul din Borzeşti, şi despre care spunea că a făcut cel mai bun lucru din viaţa lui nedând-o afară din casă. Luni dimineaţa, întors acasă cu-n alt rezultat, e posibil ca privindu-şi soacra impunătoare să fi gândit altfel.

Mulţumit de oastea sa, Mircea Geoană se ducea cu gândul în momentele în care Ponta îl ispitea să mintă şi la tovarăşul său de luptă din prima şarjă, patricianul Crin. Şăgalnicul Crin. Alături de baronului de Midia(hausen) călare pe o sondă, cel care l-a adus în  loja patricienilor pe Crin. Încă nu ţopăise degeaba atunci, iar săgeata care a zburat repede ca "vântu" i se părea o scobitoare. Totul până când boierii săi l-au aruncat în sus fără să-l mai aştepte să cadă.

Dar toate acestea sunt amintiri acum, negre de tot. Probabil la anul, când se vor împlini doi ani de la celebrul refren, "Mihaela, dragostea mea", vom mai afla atunci şi de alţi mincinoşi sau laşi care au încercat să-l ademenească cu tertipurile lor, dar el, inimă neînfricată, a rămas de neclintit în faţa eşecului, murind cu demnitate, chiar dacă a mai ţopăit agonic după aceea. Cei pe care îi va numi la anul, când se vor împlini doi ani de la marea ţopăială, vor fi în funcţie de conjunctura de atunci. Într-adevăr se spun multe despre politică şi chiar faptul de-a face din rahat bici e una din multele vorbe valabile, dar chiar să faci din eşecul lamentabil un bici pentru a-ţi lovi adversarii, parcă e prea mult până şi pentru neonorabila politică dâmboviţeană.

Singurul lucru pe care îl mai poate face Mircea Geoană în politică, pentru că de candidat, doar dacă reapare votul pe listă, este să-şi atace foştii colaboratori şi s-o vireze oportunist în cealaltă direcţie. Ceva trebuie să facă, soacra e încă în casă şi dacă mai vrea cui să-i spună Mihaela, dragostea mea, atunci ăsta e drumul în politică. Dar dincolo de ce va culege sau ce va picura, bidonul de aur îl va însoţi mereu legat de picior pe politicianul Mircea Geoană.