Evenimentele din Egipt developează secvenţa des reluată a istoriei contemporane. Şi anume că dictatorii pot fi foarte utili la un moment dat, de aceea şi apar, dar la momentul potrivit, sentimentul inutilităţii lor e dat de capricioasa istorie, care-i evacuează-n paginile manualelor.

Hosni Moubarak se pregăteşte să trăiască ce-au trăit atâţia alţii. E adevărat că, în cazul său, dată fiind prietenia cu Israelul, deci şi cu America, dracul nu e atât de negru ca-n cazul altor dictatori care au fost zugrăviţi drept căpcăuni de presa internaţională. Cu toate acestea, poziţia sa e şubredă. Alţii, ca Ben Ali din Tunisia, au fost măturaţi mult mai repede. Ben Ali a condus în teroare şi corupţie Tunisia mai bine de douăzeci de ani şi nimeni din marea familie europeană n-a strâmbat din nas, ca să nu mai vorbim de America. Motivul? Faptul că regimul reprezenta un tampon în faţa forţelor fundamentaliste musulmane. O poliţă de asigurare din care se hrăneşte şi Moubarak, e adevărat, la un nivel mai mare. Moştenitor şi cultivator al păcii cu Israelul, semnate de fostul preşedinte egiptean Al Sadat, asasinat de un fanatic islamist, Moubarak a putut genera în linişte o dictatură de treizeci de ani. Însă reprezentarea mediatică a dictatorului este variabilă în funcţie de circumstanţe. Hugo Chavez e un mare dictator de ani la rând, pentru că s-a opus Americii, despre alţii aflăm doar când nu se mai poate struni populaţia autohtonă. Europa n-a fost animată de idealuri democratice, atunci când a venit vorba de Tunisia sau chiar Egipt, decât în momentul exploziei populare, în schimb soarta homosexualilor din Uganda este o problemă prioritară pe agenda bruxelleză de ani buni. Dar toţi marii dictatori au avut parte de aceeaşi toleranţă condiţionată. Ceauşescu a avut clipele lui astrale pe firmamentul politicii internaţionale, Fidel Castro - erou pentru stânga franceză şi nu numai, Saddam Hussein - util pentru americani, până la un moment dat. Dincolo de toate acestea, există şi un specific geopolitic care nu poate fi ignorat şi care face ca ţările arabe şi sud-americane să fie mult mai uşor de controlat prin dictaturi, democraţia ducând implacabil la război civil. Însă nu de asta există o tăcere complice, atunci când aceşti tartori îşi călăresc popoarele. Nu implementarea democraţiei este marele deziderat pentru America sau Occident. E mai simplu să faci afaceri şi să te asiguri de relaţii reciproc avantajoase atunci când ai de-a face cu un singur clan, decât atunci când sunt mai multe. În felul acesta, dictatorii sunt buni atunci când luptă împotriva duşmanilor atlantico-europeni, devenind nişte terorişti abominabili în momentul în care sunt ameninţaţi de popor sau deviază de la frontul comun. De reţinut pentru noi, din toată forfota revoluţionară egipteană, şi avertismentul armatei egiptene către Hosni Moubarak: "Te-am iubit acum 30 de ani. Nu vrem să te umilim. Nu vrem să sfârşeşti ca Nicolae Ceauşescu. Pleacă în pace". La noi, Ceauşescu n-a avut parte de această declaraţie de iubire frântă din partea armatei sale, deşi armata a fost febleţea sa. L-au trădat generalii săi şi l-au executat dimpreună cu odraslele sale politice. Ar trebui să ne dea de gândit acest arc peste timp şi să ne uităm mai bine în oglindă înainte de-a ne afirma închipuirile noastre narcisiste despre România europeană şi civilizată. Egiptul modern, cel antic nu suferă comparaţie, ne arată cât de moderni am fost şi suntem noi.