Motto: „Starea noastră morală e de îngrijit, dar eu încă tot cred că mai sunt oameni cari cugetă și cari nu sunt molipsiți de suflarea ciumoasă a corupțiunii și invidiei” (Ion Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri - 1880)

Din capul locului trebuie precizat că nu există popoare care au doar calități și altele care au doar defecte. Există însă o diferență de cultură socială, de cultură a conviețuirii, care la noi s-a risipit și câtă a fost o dată, prin migrarea forțată de la sat la oraș, prin colectivizare și industrializare, forțate, în etapa anterioară și apoi prin furtuna morală postdecembristă.

Știm din experiențele psihologice că un comportament pozitiv se distruge foarte rapid și se reface foarte lent. În plus, în acest secol al vitezei, când pretindem ca toate să fie instantanee, în care toată lumea aleargă și atunci când zice că se duce la relaxare, nimeni nu mai are răbdare pentru nimic. Pe toate le vrem „imediat”. Ne minunăm ce au alții. Dar cum au ajuns să aibă? Cu răbdare! Domul din Kőln, pe care îl admiră o lume și cu care se mândrește o Germanie, a fost construit în 600 (șase sute) de ani. Dacă știm că în Evul Mediu durata de viață era de 35 de ani, înseamnă că acolo au lucrat 18 generații din tată în fiu, din tată în fiu... Închipuiți-vă că tatăl lui Ștefan cel Mare ar fi început să construiască o biserică și că astăzi s-ar termina! Sau Domul din Milano s-a construit în 400 de ani! Noi le vrem pe toate de ieri până azi. De ce au reușit să fie atât de perseverenți? Pentru că au avut stabilitate socială și politică. La noi coasa istoriei a ras întreaga societate aproape la fiecare generație. Vremurile schimbătoare distrugeau tot ce făcea omul. De aici un acut simț al perisabilității, al zădărniciei, dar și o periculoasă neîncredere în noi înșine. Nu există, azi, în Europa, un alt popor care să se autodisprețuiască atât de mult ca românii, autodispreț total nefondat, întreținut și promovat de către cei care au acest interes. Un alt aspect al precarei culturi sociale conviviale este lipsa culturii dialogului, nu doar în sensul că toți șefii și șefuții, de sus și până la nivel de șef peste pârleaz, nu bagă în seamă părerea nimănui și mai ales părerea specialiștilor, iar oamenii nu știu să dialogheze. Asistă fiecare la discuții, în mod direct sau la tv, și vede cum vorbesc toți deodată precum gâștele, sau nu îl lasă pe interlocutor să-și termine ideea, pur și simplu sare cu gura peste rostirea celuilalt, acoperindu-i discursul. Nu este doar o crasă lipsă de politețe, dar consecința este imposibilitatea unui dialog constructiv, care să ducă la o concluzie, adică se face gălăgie degeaba. Extrema acestei impoliteți este cazul în care cineva monopolizează cu vorbe timpul de discuție, pentru a nu-i permite celuilalt să-și expună ideile. Este perversitatea omului cu zâmbet pe față și otravă în suflet. Mă uit la televizor și mi-e rușine că gâscăria este în limba română. Reporteri cu notorietate și persoane cu pretenții se calcă pe vorbă unii pe alții, fără o minimă civilitate, care intră în definirea civilizației (altceva decât cultura). Poți fi tobă de cultură, dacă ești necivilizat, un termen din familia de cuvinte în care intră și cuvântul „necioplit”. Un alt defect, care împiedică constituirea indivizilor în colective cu interese comune, condamnându-i să rămână o aglomerare cu meschine interese personale, este intoleranța ideatică. Fiecare este intolerant cu părerea celuilalt, de parcă el ar fi în posesia adevărului absolut și ar fi numit procurorul omenirii. Ca atare, nimeni nu este dispus să facă acel compromis minim necesar, pentru ca o societate să funcționeze. Dacă nu lași nimic de la tine, nu poți pretinde că altul să lase de la el. Or este știut că istoria nu a descoperit în lunga ei curgere decât două căi de soluționare a conflictelor, fie războiul, fie diplomația. Cei mai mulți preferă războiul, antrenându-i și pe ceilalți în „care pe care” uitând că durata medie de viață este în jur de 72 de ani, adică „azi cântă la botez, mâine plânge la înmormântare”. Toate acestea îi fac pe oameni răi. Niciodată nu a existat în viața socială atâta încrâncenare și răutate. Or calitatea umană supremă este la polul opus, nu este nici frumusețea, nici forța, nici inteligența, ci bunătatea sufletului. Au spus-o toți profeții omenirii și toți marii filozofi. Dar în perioada de descompunere morală a societăților, de bulversare valorică totală, înțelepciunea este o apariție caraghioasă. Aparent, și doar pentru proști. În fond, se salvează care cum poate.