Avalanşa odată declanşată, a luat proporţii necontrolate. Hârtiile de valoare asigurate cu ipoteci erau la mare căutare. Pentru că băncile nu mai biruiau la un moment dat cu cererea de astfel de hârtii de valoare, dat fiind faptul că ele depăşeau numărul de ipoteci existente, s-au creat mai multe ipoteci.
Pentru a crea mai multe ipoteci, băncile americane au oferit credite în condiţii de maxim confort. Nu mai avea nicio importanţă capacitatea de solvabilitate a clientului, singurul scop era atragerea de cât mai mulţi clienţi. Astfel au apărut aşa numitele subprime, adică credite acordate persoanelor cu bonitate precară. Clienţii acestui tip de credit de categoria a doua ajungeau să fie femei de serviciu sau chiar şomeri. În perioada 2000-2005, volumul lor a crescut cu 495 miliarde dolari, ajungând la 625 miliarde. Acest circuit al banilor, în care sume din întreaga lume mergeau către băncile americane ipotecare, iar de la acestea la cumpărătorii caselor, ca mai apoi să curgă din nou spre băncile din întreaga lume, s-ar fi perpetuat la nesfârşit, în cazul în care preţurile imobilelor ar fi crescut în continuare. Oferta fabuloasă de case noi a dus la o suprasaturare a pieţei, astfel că preţurile au început să cadă. Creditele au fost stopate deoarece băncile ipotecare au realizat că nu-şi vor mai primi banii înapoi, dată fiind blocarea pieţei. Euforia cu care era ridicat în slăvi sistemul de credite ajunsese la cote paroxistice. Rolul său benefic pentru viaţa celor mulţi făcea din credit un fel de ajutor social dat cetăţeanului sărac. În România, spre exemplu, a existat mai mereu o frustrare privind spre America, unde creditele pentru case se dădeau cu o lejeritate nemaipomenită. Toată această criză a scos la iveală dedesubturile mecanismului sistemului de credite. Lăcomia şi pofta de înavuţire a celor puţini şi bogaţi se puteau alimenta prin acest sistem care, în primă fază, părea benefic pentru cei mulţi. Acum cei mulţi vor fi nevoiţi să plătească dimpreună cu statele lor, multe sărace sau medii, excesul celor bogaţi care doreau să devină şi mai bogaţi. O cifră concludentă cu privire la anomalia şi la dezechilibrul unui capitalism peste limită este dată de procentul de 40% din populaţia săracă care deţine numai 0,2% din întreaga avuţie a SUA. Oligarhia financiară domină lumea. Şi o va domina în continuare pentru că aceste vremuri de criză sunt pentru unii ciumă, iar pentru alţii, mumă. Vor apărea acei îmbogăţiţi ai crizei, aşa cum apăreau ei după războaie sau revoluţii. Bineînţeles că de câştigat vor câştiga tot cei cu bani, care, având lichidităţi, pot profita de căderea pieţei cumpărând acţiuni la băncile căzute. Tot acest seism financiar mondial a provocat aprige discuţii despre soliditatea sistemului capitalist. Practic, capitalismul şi-a încercat graniţele şi se pare că şi le-a şi găsit. Orice sistem îşi vede limitele la un moment dat. Cu siguranţă că nu se va mai zburda pe imaş cum s-a făcut până acum clamând libertatea economică şi se vor căuta metode de ajustare şi control pentru ca sistemul să n-o mai ia razna. Despre viitorul capitalismului vorbesc mulţi prezicători, mai degrabă la modul în care ajung să-i cânte prohodul. Dacă ar fi să ne luăm după aceste previziuni, mai mult sau mai puţin realiste, ne-am da seama că există o ironie a sorţii în ceea ce priveşte soarta noastră istorică. Toate sistemele politice şi economice ajungem să le asimilăm în momentul decăderii lor, aşa a fost şi cu comunismul şi, cine ştie, poate aşa va fi şi cu capitalismul. Suntem într-un defazaj istoric perpetuu, iar rezultatul acestui fapt este că ajungem mereu pe post de pagube colaterale. Ajunşi fără nici cel mai mic dram de putere şi independenţă ca stat, va trebui să plătim şi noi pentru oalele sparte de alţii. De fapt, peste tot în lume rezultatul distracţiei este acesta, statele şi guvernele iniţiază programe de salvare, prin urmare cei mulţi vor fi nevoiţi să plătească, ca de fiecare dată în istorie, distracţia celor mari şi puţini.