Universitatea din Oradea – al cărei angajat sunt – este prinsă într-un scandal de corupţie şi trafic de influenţă care-o aduce (din nou şi din nefericire) în prime time. E vorba de un concurs de avansare pe post la a cărui „aranjare” şi-au adus aportul – după datele rechizitoriului DNA – Rectorul  Universităţii, d-l Constantin Bungău şi Decanul Facultăţii de Ştiinţe Socio-Umane, d-na Floare Chipea.

 

Protagonista întregii istorii e o d-nă – psiholog de meserie – Camelia Dindelegan, care s-a închipuit profesor universitar şi care, „mişcând” relaţii (la nivel de prefect, preşedinte de Consiliu Judeţean, rector, decan, comisie de examinare) şi „ungând” acolo unde trebuia uns, a ajuns pe poziţia la care râvnea. Proceduri „ocolite” contra „atenţii”, vorba potrivită la momentul potrivit a unor „oameni de încredere”, lucrări de reamenajare la case, butoni de aur, obiecte bisericeşti şi perechi de ghete, toate au contribuit la deznodământul cunoscut: d-na Dindelegan a ajuns profesor universitar doar pentru a face cunoştinţă cu DNA-ul.

Mie mi-a adus deopotrivă o dezamăgire personală şi ocazia de a medita asupra unor teme la care m-am mai referit şi cu alte ocazii. Dezamăgirea este legată de rectorul Universităţii, d-l Bungău. Am avut ocazia de a-l cunoaşte pe perioada primului său mandat şi am rămas cu impresia unui om ponderat, care-şi judecă bine cuvintele şi atitudinile, fără iniţiative deosebite, dar care – în continuarea predecesorului dânsului – a reuşit să scoată Universitatea din Oradea din zona anecdotei groteşti în care o dusese „părintele fondator” al instituţiei, d-l Teodor Maghiar. D-l Maghiar a tratat Universitatea – care-i datora înfiinţarea, după 1990, pe structura fostei Facultăţi de Subingineri – ca pe un bun patrimonial: dânsul o crease, dânsul o suţinea (prin „oamenii lui” de la Bucureşti), dânsul „avea grijă” de angajaţi, dânsul hotăra totul; ca atare era proprietatea dânsului. Povestite neutru, chiar şi fără duh, multe din isprăvile d-lui Maghiar ar bate de departe literatura douămiistă propusă de diverse edituri (şi, în treacăt fie spus, e stranie la noi absenţa – sau raritatea – docu-fiction-ului pe subiecte atât de mănoase). Totuşi, în ciuda unor episoade ubueşti, d-l Maghiar nu e privit în Universitate nici ca un dictator, nici ca un infractor condamnat de lege, ci ca un erou, căruia întreg mediul academic i-a adus omagiul său pios cu ocazia funerariilor. Şi asta deoarece dânsul nu doar a înfiinţat Universitatea locală, ci şi – „pe barba lui”, cum se spune – a avut realmente grijă de angajaţii ei. Pentru cine-şi mai aduce aminte, actul de condamnare al d-lui Maghiar avea un paragraf interesant: se recunoştea fraudarea statului cu o sumă impresionantă (prin declararea unui număr de studenţi fără legătură cu realitatea), dar se menţiona şi faptul că d-l Maghiar nu a beneficiat singur de această sumă, ci că a împărţit o mare parte din ea şi celorlalţi. Chiar aşa era: din cifrele de şcolarizare mult supraevaluate ale d-lui Maghiar se împărtăşeau aproape toate cadrele universitare – începând cu cele „din conducere” – care aveau norme peste norme şi indemnizaţii peste indemnizaţii. E adevărat că d-l Maghiar – mai ales în momentele lui etilice – făcea urât şi umilea oamenii, dar, pe de altă parte, îi şi răsplătea cu largheţe: salarii, prime, călătorii, posturi, umblă vorba că şi sprijin în construcţia caselor. Universitatea era, la începuturile ei, alcătuită – în mare – din foşti profesori de liceu, ingineri, economişti (ba chiar foste „cadre de nădejde”) pe care d-l Maghiar i-a uns (prin „oamenii lui”), summa cum diligentia, profesori universitari şi care au trecut, în câţiva ani, de la salariul lor modest la vreo şapte norme universitare plus „indemnizaţiile de conducere” şi „de merit”. Poate că d-l Maghiar se va fi purtat – măcar uneori – ca un stăpân cu supuşii săi, dar beneficiile dispensate acestora meritau umilinţa ocazională. Aşa se face că „vremea lui Maghiar” a rămas în memoria colectivă drept „epoca de aur” a Universităţii, cea după care – măcar în particular – mulţi suspină şi astăzi. Ultimul act al d-lui Maghiar – halucinant şi el, din câte a povestit presa – a fost cu prorectori şi decani îngenunchiaţi şi jurând pe Biblie că-i vor alege fiul rector. Tânărul domn Maghiar, în ciuda faptului că avea acelaşi nume ca şi tatăl, nu a mai beneficiat nici de puterea patriarhală şi nici de relaţiile acestuia (tatăl fiind din ce mai presat de procurori, prietenii l-au abandonat), astfel că a trebuit să plece fără a-şi încheia mandatul. Apoi a urmat o perioadă de frământări, cu rectori aleşi (nu ştiu de cine, căci nu-mi amintesc ca alegerile să fi fost publice pe vremea aceea), dar invalidaţi de Minister şi, în cele din urmă, a fost confirmat d-l Antal. Şi acesta a avut un moment mai dificial, legat de o problemă cu CNSAS-ul – pentru o poveste dinainte de ’89 – însă istoria era atât de ceţoasă încât (bazându-mă iarăşi pe ceea a publicat în epocă presa) varianta dânsului – că a fost obligat să semneze un angajament care nu adus la nimic spectaculos – mie unuia mi s-a părut plauzibilă. Om de birou, tipicar şi fără iniţiative, d-l Antal a marcat – poate involuntar, poate cu bună ştiinţă – despărţirea de „epoca Maghiar”: poveştile „explozive” s-au stins de la sine, s-au mai pensionat din cei vechi, s-au mai angajat oameni noi, în Universitate a apărut o anumită formă de dezbatere (ce s-a manifestat la alegerea următorului rector) şi toate acestea au avut ca efect direct dispariţia zâmbetului amuzat de pe faţa celor din alte centre universitare cărora le spuneam că sunt de la Oradea. Căci, pe vremea d-lui Maghiar, când spuneai Universitatea din Oradea era ca şi cum ai fi spus Uganda lui Amin Dada sau Imperiul Centrafrican al lui Bokassa: cel cu care vorbeai nu-şi putea stăpâni râsul şi se uita mai atent, să vadă cum arată umanoizii din Vestul Sălbatic al României (evident, nu toţi ne priveau așa, pentru că unii erau clienţi – în accepţiunea romană a termenului – ai d-lui Maghiar). D-l Antal nu şi-a mai putut prelungi mandatul (în ciuda unor alegeri menite a manifesta „voinţa majorităţii” Universităţii) întrucât, în acel timp, d-l Funeriu era decis să împiedice rectorii să beneficieze de mai mult de opt ani cumulaţi în exercitarea funcţiei. Cum d-l Antal fusese şi interimar (înainte de prima alegere), a trebuit să renunţe şi l-a numit ca „ordonator de credite” pe d-l Bungău.

Alegerile în urma căruia dl Bungău a obţinut postul de Rector au fost primele libere din istoria Universităţii de care-mi amintesc eu. Atunci l-am susţinut pe contracandidatul d-lui Bungău – deoarece proiectul acestuia de a comasa facultăţile mi se părea nu doar raţional, ci şi inevitabil în cele din urmă – însă, după confirmarea d-lui Bungău, având de mai multe ori ocazia de a discuta cu dânsul, am fost convins de bunele lui intenţii.

Şi, într-adevăr, timp de patru ani, Universitatea n-a mai trecut prin episoade demne de „epoca Maghiar”. Când au avut loc recentele alegeri, l-am susţinut pe d-l Bungău; dânsul mi se părea avea un alt profil decât concurentul său (om de partid, senator, cu dubii planând asupra carierei academice), care evoca „vremurile bune” ale „părintelui fondator”. Scandalul a cărui soartă se va decide prin proces a izbucnit public în perioada campaniei pentru alegerile de rector. L-am întâlnit atunci pe d-l Bungău şi l-am întrebat ce e cu această poveste. Dânsul mi-a răspuns că procedural vorbind (acesta fiind aspectul competenţei dânsului) nu are nimic să-şi reproşeze şi că totul a pornit de la o banală rivalitate în cadrul unui departament. L-am crezut pe cuvânt deoarece – neavând despre dânsul alte informaţii decât propria mea părere – nu aveam nici un motiv să nu-l cred. În plus, situaţia pe care a evocat-o era credibilă: d-l Bungău nu a avut niciodată o politică tranşantă, de tipul „aşa sau aşa”; dimpotrivă, pe perioada mandatului său s-a străduit să-i mulţumească pe toţi, chiar dacă acest lucru – cum s-a văzut şi la alegeri – nu a fost neapărat în beneficiul dânsului.

(va urma)

contributors.ro