Eternul subiect de presă din ultimii ani, problema autonomiei aşa-zisului Ţinut Secuiesc, ce revine periodic în momentele electorale, beneficiază prea puţin de o replică publică reprezentativă pentru interesul românilor trăitori în judeţele Covasna şi Harghita. Replica societăţii civile româneşti locale nu ajunge să fie de largă notorietate publică, fiind eclipsată de puhoiul de talk-show-uri de Dâmboviţa, a căror informaţie vizavi de realităţile din zonă este precară.

Interesant este că deşi majoritatea vocilor publice se arată ostile ideii de autonomie, puţini se mai raportează la zona respectivă ca la un loc populat cu români. Prea puţini îşi aduc aminte că în acea zonă sunt şi români, şi nu doar maghiari care vor autonomie. Mai bine zis, că încă mai sunt şi români pe acolo. Diversiunea UDMR-istă a victimizării neruşinate, repetată ani la rândul, a eclipsat total drama românilor din Harghita şi Covasna. Dar, pe lângă faptul că mai sunt şi români, există şi documente de natură juridică, istorică, administrativă, economică şi demografică care reliefează realitatea dramatică a purificării etnice de-a lungul timpului din judeţele Harghita şi Covasna. Studiile de demografie istorică realizate de forumul civic al românilor din Harghita şi Covasna arată că numeroase comunităţi româneşti, care în secolele XVII-XIX aveau un număr mare de membri, în ultimul secol au fost aproape complet maghiarizate. Iată câteva exemple grăitoare de comunităţi româneşti pe cale dispariţie, din judeţul Covasna: Micfalău (localitate în care numărul românilor a scăzut de la 919, în anul 1900, la 43 în anul 2002), Dobolii de Jos (de la 926 la 200), Chichiş (de la 719, în 1900, la 197), Bixad (de la 674 la 21), Belin (de la 685 la 220), Ghelinţa (de la 600, în 1700, la 63), Lisnău (de la 484 la 25), Cernat (de la 335 la 48), Aita Seacă (de la 316 la 33). Au fost asimilate comunităţi româneşti care în secolele XVIII-XIX aveau între 100-200 de membri, din localităţile: Arcuş, Băţanii Mari, Brateş, Bodoc, Bicfalău, Comolău, Căpeni, Chilieni, Dobolii de Sus, Ghidfalău, Ilieni, Lemnia, Măgheruş, Moacşa, Poian, Sânzâieni, Sântionlunca, Turia, Valea Crişului, Valea Zălanului. Plaga maghiarizării forţate a populaţiei româneşti a atins aceleaşi dimensiuni dramatice şi în judeţul Harghita. Mărturie pentru această realitate stau datele recensămintelor din secolele XVIII-XIX şi cele ale recensământului din 2002, după cum urmează: Vlăhiţa (de la 644 la 73), Mihăileni (de la 493 la 18), Mereşti (de la 431 la 6), Ocland (de la 355 la 10), Plăieşii de Sus (de la 325 la 52), Bodogaia (de la 310 la 18), Ditrău (de la 300 la 54), Satu Nou (de la 305 la 4), Porumbenii Mari (de la 208 la 2), Joseni (de la 286 la 46), Lăzarea (de la 285 la 57), Sândominic (de la 258 la 29), Lăzăreşti (de la 259 la 11), Tomeşti (de la 240 la 6). Au fost asimilate comunităţi româneşti care în secolele XVIII-XIX aveau între 100-200 de membri, din localităţile: Aldea, Atid, Armăşeni, Brădeşti, Casinul Nou, Ciucsângiorgiu, Crăciunel, Cuşmed, Eliseni, Frumoasa, Filiaş, Lueta, Mărtiniş, Suseni, Valea Strâmbă.
Perioada cea mai cruntă de purificare etnică a românilor din "ţinutul secuiesc" a fost între 1940 - 1944, când au dispărut zeci de comunităţi româneşti din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş. Conform recensămintelor vremii, în judeţul Covasna, în anul 1941, românii au scăzut cu 11.592 de persoane, faţă de anul 1930, iar maghiarii au crescut, în aceeaşi perioadă, cu 26.173 persoane. În judeţul Harghita, recensămintele din anii 1930 - 1941 vorbesc de o scădere a numărului populaţiei româneşti cu 8.473 de persoane şi de o creştere a populaţiei maghiare cu 43.000 de persoane. Maghiarizarea a atins în acea perioadă şi comunităţile de armeni, îndeosebi de la Gheorgheni şi Frumoasa, precum şi de germani şi italieni.

În anul 1944 au dispărut şi comunităţile evreieşti din Sf. Gheorghe, Târgu Secuiesc, Boroşneu Mare, Comandău, Zagon, Miercurea Ciuc, Odorheiu Secuiesc, Gheorgheni, Cristuru Secuiesc, ca efect al holocaustului practicat de regimul horthyst.