România este o ţară cu un potenţial agricol imens, dar care nu este exploatat nici extensiv, nici intensiv, milioane de hectare de teren rămânând an după an nelucrate, ajungând într-o stare de degradare jalnică.

Cauza ar putea fi depopularea masivă a majorităţii satelor româneşti prin plecarea forţei de muncă tinere la oraş sau în străinătate pentru a-şi asigura o viaţă mai bună. La sate au mai rămas doar câţiva bătrâni şi bătrâne care abia îşi duc povara vârstei, puterile lor fizice fiind erodate de anii grei de agricultură şi navetă. O altă cauză ar putea fi lipsa mijloacelor de muncă deoarece, atunci când şi-au redobândit pământul, oamenii nu şi-au recăpătat şi uneltele sau animalele necesare lucrării acestuia. Staţiunile de mecanizare au fost desfiinţate, astfel că agricultorii au rămas la bunul cherem al unor intreprinzători care practică tarife atât de mari încât producţiile obţinute nu acoperă nici măcar cheltuielile cu lucrările agricole, iar dacă mai intervin şi calamităţi naturale, dezastrul este total. Politicile adecvate specifice agriculturii româneşti, fărâmiţate în milioane de gospodării ţărăneşti, cu suprafeţe mici şi dispersate, precum şi planurile de dezvoltare al acestui sector  au lipsit cu desăvârşire. S-au gestionat doar problemele curente, fără ca statul să adopte o politică de dezvoltare a acestor "celule" fundamentale ale agriculturii româneşti - gospodăriile individuale ţărăneşti şi sub alte forme decât fermele agricole. Acestea, din păcate, evoluează lent şi greoi, din cauza susţinerii insuficiente din partea statului, ţăranul roman neavând puterea economică de a înjgheba o fermă "familială", pentru că, pur şi simplu, familia ţărănească nu mai există. Mai mult, pentru că a înfiinţa o fermă agricolă familială, în care să lucreze toţi membrii acesteia, ar fi ideal ca suprafeţele agricole să fie concentrate într-un singur perimetru, însă în realitate acestea sunt dispersate şi depărtate unele de altele. Subvenţiile acordate astăzi pentru fermele agricole abia reuşesc să le menţină la limita supravieţuirii, prea puţine fiind acelea care reuşesc să se dezvolte şi să se modernizeze pentru a deveni competitive pe piaţă. În plus, ţăranii români nu sunt familiarizaţi cu acest sistem, dar nici nu sunt ajutaţi suficient şi încurajaţi de stat în această direcţie. De aceea, probabil că n-ar fi lipsit de interes ca, în paralel cu procesul de înfiinţare a fermelor agricole (micro sau macro), să se experimenteze şi nişte forme de asociere a ţăranilor în "cooperative", în care ei să decidă ce şi cât să producă, ce şi cât să consume, ce şi cât să fie destinat reproducţiei, ce şi cât să se vândă pe piaţă. Dacă s-ar adopta o lege bună în acest sens, care să nu-i sperie pe ţărani că vor ajunge iar CAP-işti şi dacă aceste cooperative ar fi sprijinite de stat până ce vor prinde putere şi vor funcţiona prin propriile forţe s-ar putea să constituie o modalitate de salvare a agriculturii româneşti de la dezastru. Pentru aceasta ar fi însă nevoie şi de o bancă menită să deservească numai agricultura, cu împrumuturi cu dobânzi mici, garantate de stat. Subvenţionarea de către stat a unei industrii performante şi moderne de maşini şi unelte agricole, necesare pentru lucrarea mecanizată a pământului, dată fiind lipsa forţei de muncă şi îmbătrânirea acesteia, ar fi o altă măsură de consolidare a puterii economice a agriculturii. Ar fi, de asemenea, nevoie de nişte "centre de depozitare" în condiţii optime de temperatură, umiditate, lumină etc., unde să se desfăşoare operaţiuni de sortare, condiţionare şi ambalare a produselor agricole, în vederea asigurării unei valorificări superioare a acestora, atât pe piaţa internă, cât şi pe cea externă. Acestea sunt doar câteva idei care merită a fi aprofundate de către cei care se ocupă de destinele agriculturii româneşti. Oricum, situaţia nu mai poate continua aşa, iar agricultura ar putea fi salvatoarea României de la dezastrul economic în care se găseşte.

Trebuie să se înţeleagă că economia unei ţări poate fi asemuită cu un copac, unde rădăcinile reprezintă agricultura, trunchiul reprezintă poporul, iar crengile copacului sunt celelalte ramuri ale economiei naţionale. Întrebarea firească: dacă se usucă rădăcinile copacului, oare nu se usucă tot copacul? Să "udăm", deci, rădăcinile copacului, pentru a-l salva de la uscare şi dispariţie. Salvând agricultura, se salvează întreaga economie!