Devine din ce în ce mai îngrijorătoare imaginea, tot mai precară, a Parlamentului, în ochii societăţii româneşti. Este o imagine suprapusă, dată de o majoritate parlamentară ineficientă şi insensibilă la părerile opoziţiei, de supunerea acesteia voinţei unui Executiv erijat în Legislativ (mulţumită Ordonanţelor de Urgenţă), dar şi de profilele politice ale unor indivizi lipsiţi de scrupule, făcuţi parlamentari peste noapte. Nu e, aşadar, de mirare dacă unii dintre concetăţenii noştri întorc spatele la o clasă politică, care, în ultimii 14 ani, a promovat o serie de demnitari fără demnitate, diplomaţi fără diplomaţie sau preşedinţi fără prestanţă. Şi dacă cea mai păcătoasă instituţie a statului a ajuns să fie Parlamentul, aceasta este consecinţa paraşutării în cele două camere (noroc că nu sunt mai multe!) a unor personaje apărute de sub umbrela protectoare a listelor de partide, care au avut menirea să le ascundă hiatusurile pe plan profesional, cultural şi, mai ales, moral. Experienţa ultimilor trei ani ne demonstrează că unele partide ce se regăsesc în Parlament urmăresc doar interese meschine de grup şi sunt interesate mai mult să vâneze voturile electoratului, decât să transpună în legi voinţa acestuia. În această ordine de idei, dacă în urmă cu două decenii se spunea că cea mai murdară mare este Marea Adunare Naţională, acum am fi tentaţi să afirmăm că cele mai neaerisite încăperi sunt cele două camere ale Parlamentului. Şi totuşi, cel mai solid bastion al democraţiei noastre ar trebui să fie Parlamentul. Acesta va avea, în continuare, misiunea de a recâştiga încrederea unei populaţii dezorientate şi descurajate de prestaţiile unora dintre aleşii săi. În acest sens, o soluţie, în ceea ce priveşte trierea adevăratelor valori politice, profesionale şi morale, ar putea fi sistemul uninominal de alegere a parlamentarilor. Prin intermediul scrutinului uninominal, candidatul ar fi în prim-plan, culoarea politică prezentând o importanţă secundară. Participarea la alegerile legislative în cadrul circumscripţiilor uninominale ar fi un act de curaj din partea partidelor, dar şi o probă a maturităţii electoratului şi, în special, a oamenilor politici. Toate acestea ar fi valabile în contextul asumării individuale a responsabilităţii pe care o conferă mandatul de deputat sau de senator. Numai în acest mod vor putea alegătorii să-şi aprecieze aleşii la adevărata lor valoare. Trecându-i în revistă pe parlamentarii bihoreni ai ultimilor 14 ani, aleşi pe liste de partide, unul singur se detaşează în mod categoric de restul plutonului prin prestaţia, seriozitatea şi profesionalismul individual de care a dat dovadă în exercitarea mandatului. Acest exemplu, al deputatului Cornel Popa, nu vine decât să confirme necesitatea propulsării în Legislativul ţării a personalităţilor politice cele mai responsabile şi reprezentative pentru electoratul judeţului. Pare limpede, aşadar, că sistemul uninominal s-ar plia perfect acestui tip de parlamentar, care îşi ia rolul în serios, vine în întâmpinarea cerinţelor electoratului şi găseşte soluţii la problemele identificate. Fiindcă se spune că fiecare popor îşi are conducătorii pe care îi merită, apare legitimă întrebarea: Oare noi nu merităm mai mult? Dar m-aş încumeta să mai pun o întrebare (chiar şi una retorică): Cine se teme de confruntarea directă dintre personalităţi, respectiv dintre platforme, în condiţiile alegerilor uninominale?