În plină criză şi austeritate partidele de opoziţie duc mari dispute doctrinare. Cota unică desparte frăţia PSD-isto - PNL-istă fiind tratată în perspectiva soluţiilor anticriză. Ca şi cum asta e soluţia care ar combate criza. Criza trebuia combătută atunci când cei care s-au îmbogăţit de douăzeci de ani dimpreună cu clientelele lor au luat cu japca şi evident că n-au stat să aplice pe ce au luat nici cota unică şi nici pe cea progresivă. Din păcate, fenomenul a avut loc la nivelul întregii societăţi, sacul de ciment furat de pe şantierul comunist a rămas bine înfipt în subconştientul colectiv.

Aşa cum unii înghiţeau peştii cei mari, fiecare la nivelul lui a mai prins câte-o hamsie, ba o pensie de handicapat, ba pensionări pe caz de boală false, existând astfel familii întregi în care toţi trăiau din pensii false şi eventual din ceva spaţii închiriate. Probabil că vor ieşi şi ei în stradă să protesteze, au tot dreptul. E adevărat că măsurile ar trebui să ocolească veniturile mici şi poate în acest sens nu este târziu pentru un amendament, dar oricât de dureroase sunt ele se impun a fi luate, indiferent de coloratura politică a vreunui guvern. În acest context, pare inexplicabilă agitaţia opoziţiei social democrate de-a vântura ideea alegerilor anticipate. Până la urmă nu mai ştii ce să crezi, a cui e drama, a populaţiei sau a partidelor rămase în opoziţie. O să ajungem că n-o să mai ştim pe umărul cui să plângem. Mai ales că totul e prezentat de parcă cheia rezolvării crizei în România e una politică, de doctrină, cota unică versus cota progresivă, dreapta contra stânga. Orice guvern ar veni acum ar trebui să ia aceleaşi măsuri de austeritate. Din păcate, românii şi-n aceste momente grele fac ce ştiu ei să facă cel mai bine, de la Moromete încoace: politică. Problema este profundă şi trebuie privită în contextul european. Măsurile de stabilitate şi de control ale bugetelor naţionale propuse de Comisia Europeană caută să salveze euro. Această criză e pe cale să aducă o reformă în conceperea şi funcţionarea UE creând poate premisele pentru un nou început. Şi România e adusă, din nou, de această criză, în faţa unui posibil nou început. E teribil de frustrant să te uiţi în urmă şi să vezi douăzeci de ani irosiţi în care s-a umflat balonul bugetar, iar acum trebuie dezumflat. Din păcate, la noi, la români, orice reformă, orice nou început tinde să ofere  în virtutea eşecurilor anterioare o anumită anxietate. Dar până la urmă o solidaritate va trebui să existe, dincolo de protestele îndreptăţite ale oamenilor. Degenerarea protestelor ar fi în detrimentul tuturor. Până şi poporul grec (ceea ce e complet fals, că n-a ieşit în stradă marea masă a poporului grec, iar actele de violenţe au aparţinut grupărilor extremiste), odată cu intrarea marelui împrumut, s-a liniştit. Partea proastă e însă dată de faptul că unii se vor sustrage acestei solidarităţi, ei sunt cei care, indiferent de partidele de unde provin, n-au fost solidari niciodată în aceşti douăzeci de ani decât cu contul lor.

Pentru ei nu vor putea exista niciodată reduceri şi impozitări. Pentru ei a se solidariza cu cei mulţi ar însemna acum a se autodenunţa, de asta nu vom vedea impozite pe marile averi sau fonduri de solidaritate. Dar chiar dacă sunt adevăruri dureroase, acum nu asta ar trebui să primeze, decontul vinovăţiilor - chiar dacă avem un talent imens la aşa ceva, încât am fi în stare, dacă ne-ar ataca cineva, să dăm vina unii pe alţii pentru provocarea inamicului în loc să ne unim forţele -, ci o solidaritate lipsită de panică şi isterie.