Este de neadmis ca la nivelul anului 2004 România să se regăsească la marginile civilizaţiei, în mahalalele istoriei. Sigur că avem piloni fundamentali în cultura universală, sigur că avem petice de istorie cu valenţe de exemplu universal, sigur că avem personalităţi care au dat curcubeu peste imaginea cenuşie a ţării noastre în concertul european, dar să te situezi pe un ruşinos loc 70 în ceea ce priveşte libertatea presei este o povară cu valoare de talangă. Nivelul atins de sau şi de noi în devenirea umană vine să conteste cu valoare de probă juridică nonviolabilă orice imixtiune în ceea ce presa vede ca o prelungire a glasului public. Nicăieri decât în presă vocea poporului nu poate avea ecoul mai mare. Până nici faptele de arme n-ar avea un mai mare impact decât mijlocit de presă. Revoluţia românilor a avut meritul de a fi fost transmisă în direct pe toate meridianele globului pământesc, iar atunci, printre năzuinţele care s-au regăsit apoi în documentele programatice a figurat şi libertatea de expresie, adică libertatea presei. Oamenii au găsit dintr-o dată spaţiul vital al nădufului lor. Oamenii au prins curajul să se adreseze presei. Oamenii, având un acces nemărginit pentru redarea nevoilor lor, au căpătat o nouă identitate: cetăţean liber! Dar evoluţia vremilor a adus mai întâi tendinţa de imixtiune, iar mai apoi imixtiunea grosolană în problemele presei. Oameni din presă hărţuiţi, oameni din presă agresaţi până la bătaie animalică, oameni din presă condamnaţi. Statul român, noul stat român, voit şi ca stat al libertăţii democratice, dar şi ca stat de drept, este principalul artizan al acestor abuzuri preluate din alt regn decât din fiinţa umană. Prin funcţionarii săi, el a hărţuit presa şi oamenii din presă, inoculând această imagine în conştiinţa publică. Ce ar trebui să facem? În primul rând, comunitatea să nu dea înapoi, cetăţeanul să vină totdeauna în întâmpinarea presei, iar societatea românească să oblige statul măcar să-şi facă un sincer mea culpa. Sigur că este greu, dar măcar o dată la patru ani avem la îndemână un exerciţiu electoral. Liber şi democratic. Atunci ar trebui să arătăm cu degetul. Şi să facem asta nu pe şoptite, nu în băşcălie, ci cu caracter imperativ, pentru a obliga statul să dea afară nelegiuitorii. Deşi cizma nu mai are loc sau n-ar mai avea loc în amintirile noastre, statul se încăpăţânează să ne contrazică. Cum? Simplu: apăsând-o pe gâtul presei!