Intrarea spitalelor în carantină de frica pandemiei de gripă nouă a dat iar peste cap anemicul nostru sistem de sănătate. Experţi de tot soiul se dau de ceasul morţii să convingă lumea că este pândită la tot pasul de un virus letal strănutat de un porcuşor isteric, dar realitatea seacă a cifrelor spune altceva. În România, doar vreo şase mii de persoane s-ar fi îmbolnăvit de gripă nouă, iar numărul deceselor a sărit puţin peste sută. În Bihor s-au înregistrat doar 17 cazuri şi nicio victimă. Slavă Domnului, în miezul unei ierni extrem de schimbătoare, un adevărat rai pentru virusuri toate prognozele alarmiste ale oficialilor din sănătate au fost date peste cap. Mizeria şi lipsa medicamentelor din spitale au rămas aceleaşi, în schimb, proaspăt înscăunatul din fruntea Ministerului Sănătăţii a produs, odihnit, o trăsnaie.

 

De ani buni guvernanţii au dovedit că singura lor soluţie în faţa puşculiţei goale este introducerea unei taxe. Lipsa de soluţii este, în fond, dovadă de incompetenţă. Guvernarea în stil fanariot nu ne dă pace de câteva secole, când fumăritul şi mucarerul erau adunate când vroia muşchiuleţul lui Vodă confirmat de firmanul sultanului. Obiceiurile pământului au prins bine de tot acolo unde nici că se gândea rumânul amărât, cocoşat toată viaţa sa de dijme şi dări: în ograda verde a tulipanului politic, profund balcanizatul UDMR. Introducerea taxei pe fast-food a fost găselniţa cu care şi-a început nefericit mandatul ministrul bihorean Cseke Attila. A dovedit că are imaginaţie de fanariot, dar a şi demonstrat cu vârf şi îndesat că este departe de realităţile din sistem şi ale vieţii, în general. Pentru că este de-a dreptul comic să confunzi pofta românului de a înfuleca la botul calului o shaorma după care să tragă o duşcă de suc carbogazos cu un viciu care îi scurtează viaţa! Cipsurile şi sticksurile, hamburgerii şi hot-dogul au devenit peste noapte la fel de periculoase precum ţigaretele pufăită la cafenea, deci vicii de care naţiunea trebuie ferită prin scumpirea lor. Culmea, ideea a fost îmbrăţişată pe loc şi de câţiva medici care au descoperit că zahărul din sucuri, grăsimile, aditivii din hamburgeri şi biscuiţi se depun direct pe arterele naţiunii şi o fac obeză, de nu mai poate da randament la locul de muncă. Păi, atunci, ce ne facem cu slănina noastră naţională, cu pita umflată, cu muşchiuleţul ţigănesc, bograciul unguresc şi cârnatul din iahnia de fasole?! Ele, când se duc, un' se duc, nu tot pe artere?

Sănătatea este în criză nonstop de bani. Şi nu de ieri, de azi, ci de cel puţin două decenii. Cam tot de atâta vreme şi UDMR s-a lipit în destule guvernări de Ministerul Sănătăţii, unde a avut constant cel puţin câte un secretar de stat. În plan local, tot un udemerist a fost cel mai longeviv director în sănătatea publică, perioadă ce a coincis şi cu cele mai multe retrocedări de imobile în care funcţionau unităţi spitaliceşti. Restrângeri, relocări, subfinanţări, lipsă de medicamente, şpagă, sărăcie şi dezinteres sunt câteva constante, prea numeroase, care definesc tarele sistemului. Departe de noi intenţia de a pune în cârca udemereului toate relele enumerate, dar nici nu poate fi trecută cu vederea, din cauza aberantului „pollitically correct", implicarea formaţiunii maghiare în haosul permanent din sistem.

Bunăoară, întorcându-ne la carantina spitalelor - o măsură impusă heirupist - are ea darul să protejeze bolnavii? Paza bună trece primejdia rea, să acceptăm deci că măsura are un scop preventiv. Practic însă este inaplicabilă: o oră pe zi, un singur vizitator de bolnav. Numai că şi acela intră în spital fără mască, ori galoşi de unică folosinţă. Apoi, bolnavii au nevoie de medicamente pe care tot aparţinătorii le aduc, deoarece în spitale nu se găsesc. Tot aparţinătorii îi ajută pe bolnavii care se deplasează greu, nu infirmierele, nici asistentele. Carantina este încălcată în multe feluri, chiar cu acordul medicilor, pentru că altfel nu se poate.

 

Menţinerea carantinei în toate spitalele, când s-ar putea limita doar la anumite secţii, împreună cu taxomania sunt două exemple de amatorism într-ale guvernării. Introducerea de noi impozite pe vreme de criză echivalează cu administrarea unui vaccin în plină erupţie a bolii. Taxa fast-food frizează ridicolul şi, dacă va fi aplicată, se va adăuga cu succes la zestrea naţională halucinantă de biruri ciudate şi împovărătoare.