Cum a falsificat Budapesta statisticile cu numărul românilor din Ungaria de astăzi (I)

Foto: Eva Iova Şimon, Redactor-șef la Foaia Românească, cea mai veche publicație românească din Ungaria. Sursa aici.

Continuăm astăzi analizele dedicate minorității românești din Ungaria, aproape uitată și pe cale de dispariție. Profesorul universitar Gabriel Moisa, colaboratorul nostru de la Universitatea din Oradea, ne relevă, pe parcursul a două episoade, misterul din spatele unei uluitoare strategii de manipulare a guvernului de la Budapesta apropo de minoritățile din Ungaria, în special cea românească. Analizele anterioare dedicate pericolului dispariției românilor dun Ungaria se pot citi aici și aici (LARICS).

Puțini am fost… mulți am rămas

De-a lungul secolului trecut de la Tratatul de la Trianon, populația românească din Ungaria a cunoscut un recul demografic permanent, astfel că în 2001 mai erau consemnați doar 7995 etnici români. Anul 2011 ne-a propus o adevărată revoluţie în ceea ce-i priveşte pe toți minoritarii din această ţară, fiind consemnată o creștere exponenţială a membrilor tuturor comunităţilor etnice din Ungaria trianonică.

Una dintre cele care, conform recensământului din octombrie 2011, a explodat pur şi simplu a fost cea românească. Nimeni nu se aştepta la asta. Într-o anchetă a publicației Foaia românească realizată în perioada premergătoare recenzării populaţiei toţi cei intervievaţi aveau în general trei tipuri de temeri.

Prima era legată de convingerea că scăderea populaţiei româneşti va fi una mai mult decât evidentă având în vedere precedentele experienţe. Astfel, Maria Berényi afirma că „eu am toată speranţa că anul acesta numărul românilor din Ungaria va trece de 8 mii”, în condiţiile în care, spunea aceasta, între recensământul din 1991 şi cel din 2001 „comunitatea românească a scăzut cu 25%, ceea ce a însemnat pentru noi o traumă psihică, traumă ce sper să nu o mai trăim încă odată. Maria Berényi se temea că trendul scăderii va continua în acelaşi ritm accentuat precum cel dintre precedentele recensăminte.

Foto: Preotul Pavel Ardelean

La rândul său, Pavel Ardelean, preot în Giula, spunea că „ar fi bine să obţinem rezultate mai bune decât în 2001, când s-au declarat aproape şase mii de români ortodocşi”.

Consilierul local din Chitighaz, Gheorghe Ardelean, sesizând scăderea accentuată a românilor, spunea cu amărăciune că „acum 60 de ani, când eu m-am născut la Chitighaz, 70% din locuitori au fost români, iar când am fost de şase ani şi am mers la şcoală eu am ştiut doar româneşte. Acum mă tem că nu vom fi nici 50%…”.

Foto: Gheorghe Ardelean, Chitighaz

În acelaşi sens, medicul julan Ioan Ciotea, preşedinte al Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria la data respectivă, trăgea şi el un semnal de alarmă avertizând că „în urmă cu zece ani a fost o surpriză neplăcută că suntem doar 8 mii de români în Ungaria. Sperăm că acum o să fim mult mai mulţi”, încheia acesta.

Temerea legată de scăderea numărului românilor era împărtăşită şi de un funcţionar român de la primăria din Apateu. Este vorba despre Alexandru Drăgui, care era sigur că numărul românilor va fi mai mic. Afirmaţia era făcută evident bazându-se pe datele oficiale ale primăriei la care lucra, fiind astfel în cunoştinţă de cauză cu referire la scăderea numărului membrilor comunităţii etnice din care face parte. El era astfel foarte tranşant şi spunea că „privind datele recensământului din 2001, când s-au declarat aproape 8.000 de români, eu cred că vom fi mai puţini la recensământul de anul acesta, deoarece se nasc foarte puţini copii”. În fine, Anamaria Brad, jurnalist din Seghedin, afişa acelaşi pesimism, subliniind că „m-aş bucura foarte mult dacă am atinge măcar acel număr pe care l-am avut cu 10 ani în urmă”, la fel ca şi Bertold Netea, de altfel, viceprimarul localităţii Micherechi, care sublinia apăsat, cunoscând datele reale, că „şi aşa suntem puţini, iar dacă rezultatul final va fi mai puţin decât în 2001, nu o să ne mai bage nimeni în seamă”.

            A doua temere majoră era legată de faptul că unora dintre membrii comunităţii le va fi frică să se declare români, aşa cum fusese cazul, după cum am văzut, la precedentele recensăminte. Fostul director al Liceului „Nicolae Bălcescu” din Giula, Ioan Budai, afirma într-o cheie diplomată, care lasă însă loc de interpretări clare din această perspectivă, că„am emoţii că românii din Ungaria nu se vor declara toţi români şi motivele sunt multe”. La rândul său, Dorin Gavra, consilier local în Micherechi, era mai direct, susţinând în preajma numărării populaţiei că“acum am posibilitatea să mă lupt pentru ca mult mai mulţi oameni să se hotărască din nou, nu să fie români, căci au rămas ei români, dar au uitat să se declare. Nu avem de ce să ne fie frică, dimpotrivă”. Mihaela Bucin sugera şi ea existenţa acestei realităţi recunoscând „faptul că în Ungaria multe persoane ar putea fi în dificultate, atunci când li se pun întrebările legate de naţionalitate, limbă maternă şi religie”. Cel mai tranşant a fost însă Gheorghe Popa, consilier local în Cenadul Unguresc, acesta spunând direct că „nu trebuie să ne fie frică” atunci când ne declarăm parte a comunităţii româneşti.

Foto: Gheorghe Popa, consilier local

            Din răspunsurile interlocutorilor Ancăi Butar, redactorul Foii româneşti, responsabilă de acest demers jurnalistic, reies şi alte aspecte interesante care veneau să contureze posibilitatea ca numărul românilor să fie mai mic decât în 2001. Unul ar fi legat de faptul că, întrebările referitoare la naţionalitate ar putea să nu fie adresate pur şi simplu de către recenzori, deoarece, spune Mihaela Bucin, „aceste întrebări care sunt voluntare, nu sunt obligatorii şi sunt pe ultima pagină a chestionarului, s-ar putea să fie omise de unii recenzori”, scopul fiind în final nedeclararea naţionalităţii române. Pentru a preîntâmpina această stare de lucruri, spunea aceeaşi Mihaela Bucin, membrii comunităţii româneşti trebuie să ştie că „dacă recenzorul uită, orice român din Ungaria e obligat să-i atragă atenţiacă vrea să răspundă şi la aceste întrebări”. Acelaşi pericol este semnalat de un alt lider important al comunităţii româneşti, medicul Ioan Ciotea din Jula, care insista pe ideea că trebuie „să-i înştiinţăm pe românii din Jula să ştie care este miza, cum trebuie să răspundă întrebărilor de la recensământ, dacă vor să răspundă, cum trebuie să se exprime, iar dacă recenzorul nu întreabă de ce naţionalitate sunt, să insiste să li se pună şi această întrebare”.

Foto: Medicul Ioan Ciotea din Jula

În fine, exista şi temerea că multor etnici români le va fi ruşine să se declare ca atare. Petru Hotea din Aletea sublinia astfel că „cei care sunt români să se declare fără ruşine”. Avocatul Gheorghe Ruja din Giula îi încuraja şi el „pe toţi românii din Ungaria, mai ales pe cei din Jula, ca să se declare români, să nu le fie ruşine că suntem în minoritate în această ţară”. Preotul Cosmin Pop din Jaca se întreba, la rândul său, dacă „ne este ruşine sau nu că suntem români”, iar Gheorghe Popa, consilier local în Cenadul Unguresc, originar însă din Chitighaz, accepta ideea potrivit căreia locuitorilor români din cele două sate „le-ar fi ruşine să se declare români”.

Foto: Ilenuţa Ruja din Micherechi, Ungaria

Studenta Ilenuţa Ruja din Micherechi, adresându-se celor de-o seamă cu ea, făcea la rândul său un apel „tinerilor să nu le fie ruşine să spună că sunt români. Eu le-aş zice să fie mândri de identitatea lor şi să se declare români, să demonstrăm că mai suntem totuşi români, care mai trăim aici”. Acelaşi îndemn îl făcea şi consilierul local din Micherechi, Dorin Gavra, care întărea ideea că „ar trebui să fim mândri că suntem români”.

Rămâne totuşi o întrebare legată de motivul pentru care mulţi dintre cei intervievaţi au simţit nevoia să îi îndemne pe conaţionalii lor să nu le fie ruşine să se declare români. Citind cu atenţie răspunsurile răzbate o idee clară, anume că mulţi dintre cei care se declarau români se simţeau de fapt cetăţeni de categoria a doua în Ungaria. Unii încearcă să explice avantajele declarării, dar unii spun direct că a fi român în Ungaria nu ar trebui să însemne cetăţean de categoria a doua. Senzaţia este mai prezentă la tineri care îşi găsesc tot mai greu locul în perimetrul comunitar, iar învăţătoarea Maria Condoroş Petruşan din Micherechi subliniază plastic această realitate potrivit căreia „azi e la modă printre tineri să se declare unguri, mai ales pe site-urile de socializare” pentru a fi acceptaţi în cercuri de „prieteni” virtuali cât mai largi. De fapt, Mihaela Bucin spune explicit că astăzi, în Ungaria, nu poţi trăi de pe urma calităţii de român. Ea afirmă că doar „eu şi încă atâţi oameni cât se pot număra pe degetele de la patru mâini, deci destul de puţini, trăim datorită faptului că suntem români şi ştim româneşte”, făcând referire la membrii catedrei de limba română de la Seghedin şi la câţiva profesori de limba română din Ungaria, deci nu mai mult de 20 de persoane. În acest context, perspectivele tinerilor proveniţi din cadrul comunităţii româneşti din Ungaria sunt teribil de limitate în a se dezvolta personal în folosul propriei etnii. În aceste condiții, cu extrem de puţine excepţii, majoritatea lor aleg calea integrării şi, implicit, a asimilării.

            Aşadar, existau create, potrivit unora dintre cele mai reprezentative personalităţi ale comunităţii româneşti din Ungaria, toate premisele ca trendul descendent al românilor din Ungaria să continue. Urmărind chestionarele de recenzare, singura care emitea public şi o altă opinie a fost jurnalista Anamaria Brad de la Seghedin. Aceasta atrăgea atenţia că acele chestionare ar putea ascunde o capcană care ar putea duce la date distorsionate legate de identitatea naţională a repondentului, dacă datele vor fi interpretate într-un anumit sens favorabil ideii că în Ungaria drepturile minorităţilor sunt respectate într-o aşa măsură încât numărul acestora a crescut foarte mult într-un deceniu.

Referindu-se strict la această posibilitate, Anamaria Brad afirma că „pe de o parte, îmi este tare teamă că acei români din Ungaria (români autohtoni) care ar trebui să se declare români nu vor face acest lucru. Pe de altă parte, ar putea fi şi o surpriză în ceea ce priveşte numărul românilor, din cauza „dublei identităţi” şi să ne trezim cu un număr prea mare de români”.

Populația românescă – creștere de… 241%!

Ceea ce s-a şi întâmplat într-un final. La un an şi jumătate de la recensământul din noiembrie 2011 erau date rezultatele oficiale. Acolo, surpriză totală. Românii erau nici mai mulţi nici mai puţini decât 35.641, faţă de 7.995 câţi fuseseră cu un deceniu mai devreme. Asta însemna un spor demografic de 241,1%!

Rezultatul valida astfel, din păcate, temerile anunţate de Anamaria Brad, care invoca posibilitatea afişării “dublei identităţi”, chiar triplei identităţi, după cum se va vedea în foarte multe cazuri. Aceasta a făcut-o pe Eva Iova Şimon, o bună şi extrem de subtilă cunoscătoare a realităţilor româneşti din Ungaria, să aibă o poziţie promptă şi ironică în acelaşi timp, care ne face să înţelegem ce s-a întâmplat. Astfel, spune Eva Iova Şimon, “am râs de fericire joia trecută când am aflat cât de mulţi români trăim în Ungaria. Am fost în al nouălea cer, când am văzut datele finale ale recensământului din 2011 şi am aflat că i-am întrecut până şi pe slovaci, iar după ţigani şi nemţi, noi, românii ocupăm locul trei al podiumului naţionalităţilor din Ungaria. Suntem mulţi, bre! Suntem 35.641! Faţă de cei 7995 de români amărâţi câţi am fost acum zece ani, ne-am înmulţit cu 241,1%. Iată, mă gândeam în sinea mea, românii sunt un popor mândru, care nu se ruşinează să-şi declare identitatea, originea, limba. Bucuria nu a ţinut mult…M-a apucat imediat plânsul, când m-am uitat mai atent la datele pe localităţi şi am înţeles cum s-a ajuns la acest număr total de 35.641 de români”.

Șmecheria identităților multiple

Ce s-a întâmplat de fapt? Chestionarul conţinea pe ultima pagină trei întrebări, opţionale de altfel, care făceau referire la identitatea etnică. Acestea erau:

1. Ce naţionalitate ai?

2. În afară de naţionalitatea anterioară, mai aparţii şi altei naţionalităţi?

3. Ce limbă maternă ai?

La numărul de 35.641 de români s-a ajuns în urma însumării tuturor acelor oameni care au răspuns cu “român” la măcar una dintre cele trei întrebări. Aici a intervenit inclusiv ingeniozitatea recenzorului. Nu întâmplător investigaţia Ancăi Butar din Foaia românească a insistat pe ideea ca între recenzori să se înscrie cât mai mulţi membri ai comunităţii româneşti, responsabili de cum vor arăta răspunsurile la cele trei întrebări, pentru a avea astfel dimensiunea corectă a comunităţii române din Ungaria. Eva Iova Şimon sugera faptul că aceste întrebări, fiind opţionale şi situate pe ultima pagină, ar fi putut face ca recenzorul să le facă uitate, ceea ce nu este în regulă spune ea, dând ca şi contraexemplu cazul din România, unde “datele referitoare la naţionalitate au fost incluse în chestionarul recensământului la datele obligatorii, în Ungaria la întrebările referitoare la naţionalitate, limbă maternă şi religie, nu era obligatoriu să se răspundă!”.

Situaţia a făcut posibilă, desigur, numeroase interpretări, înţelegeri defectuoase, declarări de duble şi triple identităţi, ca şi cum ai putea să ai mai multe limbi materne, identităţi etnice multiple ori două sau mai multe suflete şi chiar posibile abuzuri acolo unde exista necunoaşterea sensului întrebărilor coroborată cu lipsa de educaţie a celor recenzaţi. În mediul rural şi chiar în cel urban asemenea situaţii erau posibile oricând, mai ales în cazul persoanelor în vârstă sau cu un nivel de instrucție mai redus.

Compararea datelor demografice din satele cu populaţie românească mai importantă relevă anomalii grave şi faptul că recensământul nu reflectă realitatea în privinţa numărului românilor din Ungaria. Astfel, dacă ne aplecăm doar asupra a două localităţi cu populaţie românească mai însemnată, Micherechi şi Chitighaz, “brusc ne trezim la realitatea dureroasă”, după cum afirmă Eva Iova Şimon. Urmărind cifrele seci constatăm că, potrivit recensământului ungar din octombrie 2011, majoritatea locuitorilor aveau cel puţin dublă identitate, “adică, suntem şi români şi…unguri” concomitent, spune aceeaşi jurnalistă, şi, continuă aceasta, “aici, în Ungaria, la recensământ puteai să te declari în același timp și maghiar, și român, și slovac în același timp. Iar cel care s-a declarat doar român este numărat ca un membru al minorității române, şi cel care și-a declarat trei naționalități diferite este numărat tot ca un membru al minorității române”.

Pentru a ilustra această anomalie aducem în discuţie cazul localităţii Micherechi. Din populaţia totală a Micherechiului de 2093 locuitori, 1637 s-au declarat români, alţii 1799 declarându-se maghiari. Adunând cele două cifre, 1637 cu 1799 dă un total al populaţiei localităţii Micherechi de 3436, nicidecum de 2093 câţi erau oficial în 2011. Aşadar, locuitorii din Micherechi sunt în acelaşi timp şi de naționalitate română şi de naționalitate maghiară. Cel puţin, dacă nu vor fi fiind şi de o alta concomitent: romă, germană, slovacă etc. Această situație a făcut-o pe aceeaşi Eva Iova Şimon să declare cu tristeţe că “după legile normale şi binecunoscute ale matematicii, nouă nicicum nu ne-au ieşit calculele aşa cum le-au ieşit lor”.

Foto: Localitatea Michereni, singura localitate rămasă cu majoritate românească din Ungaria.

La Chitighaz situaţia este similară. Din 3808 locuitori, nu mai puţin de 1050 s-au declarat români, alţii 3171 declarându-se maghiari. În 2001, în Micherechi s-au declarat români 1385, iar în Chitighaz doar 660. “Voi înţelegeţi?” se interoghează retoric Eva Iova Şimon. Ea spune că această creştere este imposibil să fi avut loc în mod real şi ne aduce şi argumente în acest sens, întrebându-se (ne) dacă “chiar poate să creadă cineva că, de exemplu, la Chitighaz, acolo unde funcţionează şi organizaţii, asociaţii de extrema-dreaptă, pot să se înmulţească naţionalităţile??? Până şi numărul ţiganilor din Chitighaz a crescut. Au fost în 2001 doar 100, acum sunt 207. Niciunde nu se poate întâmpla asta, numai în ţara noastră. Pentru că asta se întâmplă în toată Ungaria. În timp ce garda maghiară mărşăluieşte în lung şi în lat prin toată ţara, unii concetăţeni de-ai noştri acum câţiva ani aruncau cocteiluri Molotov pe casele ţiganilor, noi, minoritarii suntem tot mai curajoşi. Le-am arătat noi lor şi atunci când nu au vrut să ne lase să aşezăm statuia lui Şaguna lângă biserica noastră, pe terenul nostru! Aşa curajoşi am fost că nu am aşezat-o. De curajoşi şi viteji ce suntem. De români ce suntem. Dacă rezultatul recensământului, dat publicităţii zilele trecute, e doar o glumă, hai să fie, să râdem cu toţii una bună. Problema e însă că nici pe departe nu este o glumă bună. E o minciună gogonată. E o aberaţie”, spune Eva Iova Şimon, referindu-se la anomalia produsă de recensământul ungar din 2011.

Pe cine vrea Ungaria să înșele?

Concluzia la care ajungem este tocmai cea invocată şi de Eva Iova Şimon în Foaia românească. Ea spune că datele oficiale referitoare la numărul românilor din Ungaria, ca de altfel şi al celorlalte minorităţi naţionale, reprezintă o înşelăciune la adresa lumii civilizate europene. Aceasta se întreba “pe cine vrea Ungaria să înşele? Pe Uniunea Europeană? Nu credem că interesează pe cineva la Bruxelles, câţi români sau slovaci sau sârbi trăiesc în Ungaria. Pe ţările din jur, ţările-mame ale naţionalităţilor? Pe unele cu siguranţă nu le interesează, pe altele poate că da. Pe propriii cetăţeni, cărora vrea să le arate în ce ţară paşnică şi tolerantă trăiesc ei, unde naţionalităţile înverzesc şi înfloresc? Nu credem că i-ar interesa. Sau prin aceste date vrea să justifice miliardele aruncate până acum în sistemul de autoguvernări minoritare şi în aşa-zisa autonomie culturală, pe care ar dori să le vadă şi la ungurii din afară, mai ales la cei din Transilvania? Poate. Rezultatul recensământului trebuie să-l luăm în serios numai atâta cât merită. Ca pe vorba din bătrâni: râs cu plâns, balegă de mânz…”.

Între toate aceste întrebări cred că trebuie să cugetăm puţin mai mult asupra ideii potrivit căreia Ungaria ar vrea să sugereze că minorităţile naţionale din Ungaria “înverzesc şi înfloresc”, ca strategie de viitor atunci când vine vorba de a argumenta cereri mai mult sau mai puţin ferme în direcţia ţărilor învecinate, care să-i vizeze pe maghiarii din statele din jurul Ungariei, făcând referire la autonomii culturale, autoguvernări pe criterii etnice, autoadministrări, alte tipuri de autonomii, pe care ar vrea să le vadă “mai ales la cei din Transilvania?”, după cum ne spune şi Eva Iova Şimon.

Dacă datele referitoare la cifra exactă a populaţiei româneşti din Ungaria din punct de vedere etnic sunt inexacte, la fel stau lucrurile şi când vorbim despre confesiunea acesteia. După cum se ştie, cei mai mulţi români din Ungaria sunt ortodocşi, urmaţi de greco-catolici, apoi de cultele neoprotestante apărute de-a lungul ultimului secol şi jumătate. Astfel, în anul 2011 numãrul total al ortodocșilor din Ungaria era de 13.710. Românii erau cei mai mulţi dintre aceştia. De credințã ortodoxã românã s-au declarat 5.102 persoane. Dintre aceştia, doar 4.230 s-au declarat și de naționalitate românã. Ceilalți ortodocși români ar fi, potrivit recensământului în discuţie, de naționalitate bulgarã (2), țiganã (139), greacã (4), germanã (31), armeanã (3), rutenã (4), sârbã (22), slovacã (3), ucraineanã (13). Există şi persoane care nu şi-au declarat naţionalitatea. Interesant este faptul că există declaraţi de credinţă ortodoxă română şi 5 arabi.

În aceste condiţii, intervine, firesc, o întrebare. Care o fi credinţa celorlalţi 30.539, care s-au declarat şi de naţionalitate română, câţi au mai rămas scoţându-i din calcule pe ortodocşi? Din datele aceluiaşi recensământ aflăm că “10.133 sunt romano-catolici, 914 – greco-catolici, 8.801 – reformați, 271 – evanghelici, 573 – unitarieni, etc. Numãrul baptiştilor de naționalitate românã este de 705, iar al penticostalilor de 390. În toatã Ungaria! Adunãri ale acestora în care se slujeste (și) în limba românã sunt numai la Micherechi, Chitighaz și Cenadul Unguresc”.

Situaţia aceasta cel puţin ciudată ridică noi întrebări, asemeni jurnalistei Eva Iova Şimon. Prima ar fi legată de “Cine sunt cei 10 mii de romano-catolici români? Unde și la care bisericã se roagã ei? Au oare preoți români, care le slujesc în limba românã? Și cei aproape 9 mii de reformați???”. În cazul greco-catolicilor, baptiştilor şi penticostalilor înţelegem de unde pot fi români. Mai greu este de răspuns la întrebarea de unde atât de mulţi romano-catolici, reformaţi, unitarieni și evanghelici români, având în vedere că aceste religii nu au fost familiare românilor de-a lungul istoriei.

Foto: Biserica românească din Chitighaz. Doar în trei locuri din Ungaria se mai slujește în limba română. Sursa aici.

Referitor la aceste aspecte nu putem decât să fim de acord cu Eva Iova Şimon, care spune că datele din recensământ nu pot fi tratate ca date autentice, tocmai din cauza absurditãților care se prezintã prin acestea. Fără a spune direct că “rezultatele ultimului recensãmânt le-ar fi falsificat cineva. Cui i-ar sta în interes așa ceva?”, jurnalista afirmă că “datele publicate acum câteva sãptãmâni despre numãrãtoarea populației au adus dupã sine numai haos, întrebãri fãrã rãspunsuri, ipoteze și pãreri de tot felul. Personal încã nu am întâlnit pe nimeni care ar vedea lumina în acest întuneric al datelor de la recensãmânt. Cu toții stãm în beznã și încercãm sã gãsim explicații la niște date inexplicabile. Dacã cineva a reușit totuși sã dezlege acest misterios calcul unguresc, îl rugãm frumos sã ne dea de știre și sã ne explice și nouă!, se întreba ironic şi retoric aceasta.

Că lucrurile nu stau deloc aşa cum recensământul ungar din octombrie 2011 doreşte să ni-l transmită în relaţie cu românii din Ungaria este demonstrat de câteva fapte şi date din anii care au urmat. Să ne oprim numai la alegerile pentru autoguvernările minoritare din 12 octombrie 2014. Aici poate fi cuantificată ceva mai bine decât într-un referendum, aşa cum a fost cel din 2011 din Ungaria, naţionalitatea şi sentimentul că aparţii comunităţii româneşti. După cum se cunoaşte, în Ungaria, pentru a vota la alegerile pentru autoguvernările minoritare este nevoie de înscriere prealabilă în registrul naţionalităţilor. La sfârşitul lunii septembrie 2014 se înregistraseră ca români un număr de 5118 persoane. Este, trebuie să recunoaştem, o diferenţă majoră faţă de cei 35.641 înregistraţi la recensământul din 2011. Unde să fie diferenţa de 30.523, nu ştim. Este cam aceeaşi diferenţă afişată şi în cazul confesiunilor când ortodocşii erau declaraţi 5102. Desigur, având în vedere etnobisnisul, este posibil ca şi dintre aceşti 5118 declaraţi români, nu toţi să şi fie români, după cum alţii, deşi sunt români, să nu dorească să se înscrie pe lista de naţionalitate nefiind interesaţi de votul din cadrul alegerilor minoritare sau din cu totul alte motive.

Dar să facem o paralelă cu alegerile minoritare din anul 2010, când s-au înscris pe listele electorale ale minorităţii române un număr de 5277 de persoane. În acel moment, datele oficiale vorbeau de existenţa în Ungaria a unui număr de 7995 români. Deci, dintr-o populaţie de 7995 români, 5277 au votat sau doar s-au înscris pentru alegerile pentru autoguvernările româneşti din 2010. Dacă datele puse la dispoziţie de recensământul din 2011 sunt adevărate, adică existenţa celor 35.641 români în Ungaria anului 2011, survine întrebarea ce ar fi putut determina în 2014 ca doar 5118 dintre aceştia să dorească să se înscrie pe listele româneşti minoritare,în condiţiile în care, în 2010, din cei 7995 nu mai puţin de 5277 au dorit să se înscrie pe liste. Aceeași întrebare rămâne valabilă și pentru 2019, când pentru alegerile minoritare s-au înscris în listele minoritare românești un număr de 7290 persoane dintr-un total de 35.641, totuși cu peste 2000 mai mulţi decât la precedentele alegeri minoritare din 2014, însă mult sub cifra totală a românilor din Ungaria, așa cum reieșise ea din recensământul din 2011.

Vom vedea mai departe care sunt, în realitate, explicațiile.

(va urma)

Prof. univ. dr. Gabriel Moisa