Nici o sărbătoare de la Dumnezeu fără Băsescu şi Becali! După pângărirea Paştilor cu discursuri politicianiste, a venit rândul Sfântului Gheorghe să intre în panoplia uneltelor electorale cu care cei doi artişti ai poporului se străduiesc să câştige inimile celor slabi de înger. Având în vedere că, după votul de ieri din Parlament, în caz de absenteism la referendumul din 19 mai, acesta va fi repetat şi suspendarea preşedintelui se va prelungi, nu ne rămâne decât să aşteptăm cu groază Rusaliile şi Sânzienele. „Oare avem de învins un balaur? Eu cred că da”, a răcnit Traian Băsescu, duminică, pozând în Sfântul Gheorghe ce are de luptat cu balaurul parlamentar şi cu cele 322 de capete ale sale care i-au votat suspendarea. O zi mai târziu, chiar la Praznicul Sfântului Mare Mucenic, Gigi Becali n-a scăpat prilejul de a-şi sărbători numele sub steagul Purtătorului de biruinţă. Special pentru oierul-moşier, la Mănăstirea Colilia, din judeţul Constanţa, a fost sărbătorit Hramul Sfântului Gheorghe, deşi lăcaşul, fericit cu două miliarde de Becali, prăznuise, anul trecut, Hramul Sfintei Maria. Noul hram, dedicat, aşadar, în mod special, ctitorului, a adunat puhoi de lume, cum Băsescu nu mai vede decât în pozele din 2004, ţinute cu evlavie la sân de Maria Magdalena acestor zile, Elena Udrea. Mulţimea s-a îmbulzit în jurul elicopterului cu care s-a pogorât binefăcătorul cruciat, dirijat la aterizare, de la sol, de câţiva călugări săritori. Aceştia s-au alăturat gărzii personale, pentru a-l flanca pe Gigi până la intrarea în biserică, unde Arhiepiscopul Teodosie al Tomisului s-a întrecut în laude la adresa liderului PNG. Pentru a doua oară în ultimele luni, înaltul ierarh a ţinut să remarce asemănarea izbitoare dintre Becali şi sfântul prăznuit, al cărui nume „îl poartă cu cinste”. „La fel ca Marele Mucenic Sfântul Gheorghe, domnul George Becali a biruit şi a învins”, a grăit ÎPS Teodosie, după care i-a oferit Crucea Sfântului Andrei, „crucea recunoştinţei şi a dragostei faţă de Dumnezeu”. În cortul cu bucate, din care s-a înfruptat apoi oaspetele, sub privirile mulţimii îmbulzite la intrare, corul bisericesc s-a pus pe cântat în cinstea patronului stelist. Copleşit de importanţa ce i s-a dat, acesta a dat un răspuns pe măsură, apucându-se să zbiere imnul golanilor din Piaţa Universităţii. Imn scos de la naftalină de oamenii lui Băsescu, adunaţi duminică sub steaguri naţionale cu gaură în mijloc. Campania populistă a celor doi reuneşte un adevărat arsenal de simboluri, care de care mai potrivite între ele. Cântecele primăverii antifeseniste din ’90 se amestecă de-a valma cu drapelul revoluţiei, imnurile religioase, popii cumpăraţi pentru un pumn de arginţi, pumnii aplicaţi democratic lui Cozmin Guşă şi sloganurile de genul „cetăţean suspendat”, dătătoare de zâmbete celor cu simţul umorului, care iute au şi făcut asocierea cu „cetăţeanul turmentat” al lui Caragiale, cel atât de actual în circul politic al vremilor noastre. Pentru ca abjectul spectacol demagogic să fie deplin, preşedintele suspendat s-a făcut preş la picioarele „boborului” şi s-a gudurat pozând în victima celor „322”, pe care i-a tot pomenit de parcă ar fi vorba de o mână de rătăciţi scoşi la înaintare de oligarhii cei răi, şi nu de peste două treimi din membrii Parlamentului României, instituţia fundamentală a democraţiei. Bună, rea, aceasta, aşa cum e, oglindeşte voinţa liber exprimată a alegătorilor şi este mult mai reprezentativă decât glasul disperat al unui obsedat de putere ce pozează în salvator providenţial. „Un preşedinte care nu are voturi este un preşedinte slab”, s-a smiorcăit Băsescu, după care a implorat: „Vă rog să nu mă lăsaţi să fiu slab în faţa mafiei tranziţiei”. Aceeaşi mafie pe care o ameninţa cu ţepele din Piaţa Victoriei, în campania electorală, şi căreia i-a lăsat cale liberă de la începutul mandatului, îndărătul perdelei de fumigene aruncate mulţimii, deşi deţinea controlul instituţiilor abilitate să lichideze marea corupţie. „Vă iubesc, români! Vă iubesc pe toţi!”, a încheiat, patetic, cerşetorul de voturi care a ajuns Traian Băsescu. Succesul populismului e semnul clar al eşecului democraţiei. În loc să treacă, însă, la reformarea instituţiilor ce au dat chix în perioada tranziţiei, România europeană se clatină sub suliţele celor doi „purtători de biruinţă”. Fără să bage de seamă că, înainte de a căuta balauri aiurea, aceştia ar trebui să se caute degrabă de balaurii ce ţopăie în capetele lor înfierbântate.