Pe 11 iunie 1948, în noul stat Republica Populară România, a fost adoptată o lege care va schimba din temelii sistemul social autohton. Marea Adunare Naţională, organ înfiinţat de Partidul Comunist din România în locul Parlamentului cu cele două camere, adopta Legea nr.119 din 11 iunie 1948 „pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi". Actul normativ avea o dublă valenţă: ţinea loc de certificat de deces pentru sistemul capitalist şi economia de piaţă, în acelaşi timp, fiind certificatul de naştere al sistemului comunist, planificat, de administrare şi gestionare a vieţii economice a ţării. În 1950, după numai doi ani, marele furt era oficializat cu acte în regulă.

 

În Bihor şi Oradea iniţiativa privată începea să pulseze din nou în primăvara lui 1945, deşi zona fusese devastată de război, iar în oraş se găsea o puternică garnizoană sovietică. Comandantul forţelor sovietice, un anume maior Maskov, era cel care superviza de fapt toate deciziile luate de primăria oraşului. Teoretic, după reinstalarea administraţiei româneşti în 13 martie 1945, prin Guvernul dr. Petru Groza, ocupantul sovietic nu mai avea atribuţii administrative, dar din presa vremii reiese că maiorul sovietic participa activ la toate manifestările publice ale noii administraţii. În acest context începe o inventariere a tuturor firmelor din Oradea, în august 1945 Camera de Comerţ şi Industrie contabilizând 102 societăţi comerciale funcţionale. Ocupanţii doreau să cunoască în amănunt potenţialul economic, deoarece firmele orădene trebuiau incluse în efortul de rambursare a datoriei de război către URSS. Începând cu anul 1946 în întreprinderile orădene toţi salariaţi intră în regim militarizat, datorită sarcinilor uriaşe fixate României prin Convenţia de Armistiţiu. Drept urmare, societăţile bihorene încep să fie modelate după exemplul sovietic, un preambul al viitoarelor evenimente. Punctul culminant în desfiinţarea sectorului privat îl va constitui emiterea legii de naţionalizare pe 11 iunie 1948, fiind aplicată imediat. Unele firmele naţionalizate apar trecute în anexele Monitorului Oficial din aceeaşi zi, puţine însă la număr. Cele mai multe vor apărea în documentele întocmite de către Comitetul Judeţean Bihor al Partidului Muncitoresc Român.

 

Naţionalizare = confiscare

În articolul 1 al legii era prevăzut că „Se naţionalizează toate bogăţiile subsolului care nu se găseau în proprietatea Statului la data intrării în vigoare a Constituţiei Republicii Populare Române, precum şi întreprinderile individuale, societăţile de orice fel şi asociaţiunile particulare industriale, bancare, de asigurări, miniere, de transporturi şi telecomunicaţii, enumerate mai jos, după criteriile indicate pentru fiecare categorie." Erau apoi enumerate cele 77 de criterii care acopereau întreaga economie a ţării. Practic, 90% din economie era transferată în proprietatea Statului. Cu toate că legea prevedea anumite despăgubiri, acestea erau complet la discreţia autorităţilor, care le-au ignorat cu bună ştiinţă. Din acest punct de vedere, nu se poate vorbi de o „naţionalizare", ci de o „confiscare" a proprietăţii private. Au fost confiscate deci peste 1060 de întreprinderi detaliate în anexele legii, dar în fapt numărul lor era mult mai mare.

 

Fabrici orădene naţionalizate

În Oradea au intrat în proprietatea statului cele mai mari întreprinderi. Între ele „Înfrăţirea", care îşi schimbase numele recent din „Phoebus". Apoi „Solidaritatea", dezvoltată pe scheletul firmei „Carmen", fabrică producătoare de ghete şi pantofi. „Interindustrial" este o altă fabrică naţionalizată atunci, în primul an de „întrecere socialistă" întreprinderea fiind declarată câştigătoare. Fabrica de spirt „Victoria" a fost o altă întreprindere fruntaşă în primul an de după naţionalizare, societatea fiind urmaşa mai multor fabrici private de profil printre care Fabrica de bere, drojdie şi spirt Dreher sau Fabrica de oţet Szobel. La începutul anului 1949 autorităţile desfiinţează şi Camera de Comerţ Oradea, care era considerată o instituţie burgheză...

În următorii ani vor dispărea ultimele rămăşiţe ale sectorului privat, micii meseriaşi, fiind înfiinţate noi întreprinderi după modelul sovietic.

Cooperaţiile meşteşugăreşti reprezentau un sector privat important şi de tradiţie al Oradiei şi care reuşeşte să supravieţuiască un timp sub controlul strict al statului. Cooperativa „Cootex" a fost naţionalizată abia în 1959, la fel „Casnica", „Sârguinţa", aceasta din urmă primind numele de Fabrica de încălţăminte „Arta". Tot atunci au intrat în proprietatea statului „Munca invalizilor", „Higiena", „Constructorul" şi „Lemn şi mobilă", acestea din urmă fiind reunite în cooperativa „Lemnul", din care în 1969 s-a desprins cooperativa „Constructorul". Tot în 1959 a luat fiinţă cooperativa „Prestarea", care a reunit toţi micii meseriaşi din domeniile foto, reparaţii radio-tv, reparaţii ceasuri sau bijutieri.

În noiembrie 1948 autorităţile comuniste emit Decretul 302 prin care erau naţionalizate instituţiile sanitare particulare. Prin acest act se considerau naţionalizate şi „instituţiunile sanitare, dacă ele sunt indicate prin numele persoanei fizice sau juridice ce le-a deţinut sub orice titlu intre 1 ianuarie 1938 şi data publicării prezentei legi". În tabelul-anexă al legii erau trecute următoarele instituţii sanitare din Bihor naţionalizate: Sanatoriul T.B.C., Sanatoriul Sf. Iosif, Spitalul Mizericordienilor, Maternitatea U.F.D.R. şi Spitalul evreiesc.

 

Celebrul IJGCL

Într-o situaţie deosebită s-a aflat „Întreprinderea de Apeduct şi Canalizare a municipiului Oradea Mare", înfiinţată în octombrie 1924 şi care avea obiect de activitate utilităţile publice. La înfiinţare era societate pe acţiuni în subordinea Primăriei. În 1948 se numea „Întreprinderea comunală Oradea" şi cuprindea: Întreprinderea Electrică, Uzina de Apă, canalizarea, salubritatea, fabrica de gheaţă, ştrandul şi baia publică. După naţionalizarea din 1948 societatea pe acţiuni a fost desfiinţată, devenind „unitate economică socialistă" subordonată tot Primăriei. În 1950 ea va fi botezată „Întreprinderea Comunală 12 octombrie Oradea", pentru ca în 1973 să fie unificată într-o unitate-mamut, denumită „Întreprinderea Judeţeană de Gospodărire Comunală şi Locativă Bihor (IJGCL), care a supravieţuit până în 1989 şi care mai îngloba Întreprinderea de locuinţe şi Construcţii, Întreprinderea de amenajări tehnico-sanitare, Întreprinderile de gospodărire comunală şi locativă Aleşd, Beiuş, Petru Groza (Ştei), Marghita şi Salonta.

 

Marea naţionalizare comunistă începută la 11 iunie 1948 se desăvârşea în toamna aceluiaşi an, când statul a preluat controlul şi asupra cinematografelor, iar din 1950 s-a extins şi asupra farmaciilor, întreprinderilor chimice, a tuturor instituţiilor culturale şi a locuinţelor proprietate privată. Legea naţionalizării a deschis, de asemenea, calea pentru colectivizarea agriculturii, un alt capitol dramatic în „prefacerea socialistă a ţării."