Apărarea şi asigurarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor români împotriva unor practici abuzive ale operatorilor economici reprezintă un important obiectiv al statului nostru, care beneficiază de o reglementare juridică adecvată şi vastă, compatibilizată şi cu legislaţia europeană.

Cadrul juridic principal de reglementare este reprezentat de Ordonanţa nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori şi Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, pe lângă care există legislaţia secundară de aplicare - toate consolidate în timp prin practica de aplicare. Legislaţia defineşte, în mod generic, noţiunea de clauză abuzivă ca fiind o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul, creând în detrimentul acestuia şi contrar cerinţelor bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, cu impactul economic şi juridic corespunzător. Pe de altă parte, Legea 193/2000 dispune la art. 1 alin. (3) în mod imperativ că: „Se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii", iar mai departe art. 6 prevede că aceste clauze abuzive cuprinse în contract nu vor produce efecte asupra consumatorului. În condiţiile aplicării şi respectării legislaţiei, dacă marile companii şi corporaţii ar avea un minim respect faţă de clienţii din ale căror contracte fac profituri uriaşe, clauzele ascunse şi/sau abuzive din acestea nu ar trebui să existe. În practica de aplicare a acestei legislaţii cele mai mari probleme se ridică în legătură cu contractele standardizate şi preformulate, care până la urmă interesează întreaga populaţie. Din această categorie fac parte unele dintre contractele pentru vânzarea de bunuri şi toate contractele de prestări servicii financiare, de cablu şi telefonie, dar şi toate utilităţile publice. La încheierea contractelor legea prevede obligaţia operatorilor economici de a pune la dispoziţia consumatorilor contractul în forma care se va negocia şi încheia, inclusiv condiţiile generale anexate, dar în practică nu se respectă această obligaţie legală decât sporadic. La anumite servicii de utilităţi publice consumatorul nici nu are alternativă de opţiune. De exemplu, la furnizarea de energie electrică există o singură opţiune, la furnizarea energiei termice în sistem centralizat, de asemenea. Relativ mai multe posiblitităţi de alegere sunt la serviciile de cablu şi telefonie şi suficient de multe oferte sunt pentru serviciile financiar-bancare. Dar toate aceste companii şi corporaţii naţionale sau multinaţionale practică, de regulă, numai contracte standardizate, cu condiţii anexate şi multiple condiţionări stufoase şi tehnicist formulate, între care se găsesc suficiente clauze ascunse şi abuzive contrare bunei-credinţe şi egalităţii juridice a părţilor în contracte. Mai grav este faptul că niciunul dintre aceşti operatori nu acceptă să negocieze sau să modifice vreun cuvinţel din aceste contracte. În atare situaţie, singura măsură de protecţie la îndemâna persoanei fizice rămâne studierea contractului înainte de semnare, iar dacă are clauze pe care nu le înţelege să se consulte cu un specialist sau avocat, pentru a alege răul cel mai mic, când se poate alege. Evident că înainte de semnare trebuie sesizate şi înlăturate clauzele considerate abuzive, dar chiar în cazul asumării riscului semnării fără eliminarea sau modificarea unor clauze, semnarea să se facă cu menţiunile corespunzătoare. Este greu de evaluat impactul posibil al modificării legislative pe care urmează să o formulăm în cele ce urmează. Dar o  perfecţionare a legii credem că se poate face printr-o simplă modificare, de natură să prevină în mod instituţional încălcarea drepturilor consumatorilor în aceste raporturi juridice contractuale, ceea ce este incomparabil mai facil şi mai întemeiat în plan juridic. De aceea, considerăm ca oportună impunerea obligativităţii avizării acestor contracte, pentru conformitate cu legislaţia specială, de către principala instituţie a statului cu atribuţii în domeniu - Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, inclusiv de către structurile judeţene ale acesteia, în plan teritorial. Această avizare să se facă într-un termen rezonabil de 6 luni pentru contractele standardizate care funcţionează în circuitul civil şi comercial, inclusiv pentru modificările ulterioare ale acestora şi, evident, pentru toate contractele încheiate după intrarea în vigoare a modificărilor legii.

În speranţa preluării acestei iniţiative de larg interes public la nivel naţional, de către cel puţin unul dintre reprezentanţii competenţi ai bihorenilor, opinăm că modificarea în acest sens a Legii nr. 193/2000 ar fi reciproc avantajoasă pentru operatorii economici şi consumatori, prin reducerea substanţială a reclamaţiilor şi litigiilor, cu efecte benefice pentru stabilitatea tranzacţiilor comerciale.