Există, în Parlament, o propunere legislativă de completare şi modificare a Legii privind organizarea şi funcționarea Curții de Conturi. Inițiativa privește două grupe de modificări: prima se referă la introducerea unor atribuții noi pentru instituție şi pentru auditorii publici externi, angajați ai acesteia, iar a doua propunere vizează condiții noi de aplicare a răspunderii juridice pentru personalul de execuție, respectiv pentru auditorii publici externi.

 

Ambele idei își propun să crească, așa cum rezultă din expunerea de motive, responsabilitatea instituției şi a auditorilor în domeniul formării şi utilizării resurselor publice, respectiv o „îmbogățire a rolului asumat în prezent de Curtea de Conturi cu acela de prevenire a neregulilor”. Nu împărtășim acest punct de vedere, ci credem că, prin aceste modificări ale actualei legi, nu numai că nu se va obține o „îmbogățire a rolului”, o creștere a eficienţei activității instituției, dar se va schimba statutul acesteia, transformând-o dintr-una independentă, fără implicare în domeniul pe care-l auditează, într-o structură cu atribuții manageriale specifice puterii executive. Acest lucru este în totală contradicție cu prevederile standardelor internaționale de Audit în domeniu.

C. Adenauer spunea că deși trăim sub același cer avem orizonturi diferite. Îmi voi permite, așadar, câteva argumente care, exprimate succint, să îi convingă pe inițiatori să analizeze mai profund propunerile de modificare şi eventual să le completeze cu altele care s-ar impune pentru îmbunătățirea reală a statutului Curții de Conturi a României. Sunt convins că după ce se vor iniția mai bine în problematica auditării resurselor publice vor reveni asupra propunerilor actuale.

De fapt, ideea de modificare, precum şi modificările propuse au plecat de la o constatare pe cât de reală pe atât de supărătoare şi urgentă în rezolvare: administratorii resurselor publice reclamă o implicare, peste limitele mandatului, a instituției în actul decizional al acestora, privind oportunitatea utilizării resurselor publice şi, de asemenea, fapt deloc de neglijat, stabilirea de prejudicii nereale, o goană prea mare pentru acest tip de rezultate. Uneori se au în vedere domenii de audit nesemnificative şi se aplică măsuri exagerate (vezi sume de bani dispuse a se reţine din salariile foarte mici, din pensii sau ajutoare). Rolul instituției ar fi trebuit să fie acela de a face propuneri de perfecționare a legislației. În aceste cazuri şi în altele.

În opinia mea, nemulțumirile gestionarilor resurselor publice şi chiar ale personalului care realizează astfel de misiuni de Audit sunt justificate. Şi nu legea este, în primul rând, de vină aici. Este vorba de înțelegerea ei, de o anumită atitudine de tip profesional în aplicarea legii şi a standardelor de Audit şi, da, de unele necesare completări ale întregului cadru normativ în ce privește formarea, utilizarea şi auditarea resurselor publice. Iniţiatorii actualelor propuneri de modificare ar trebui să revină asupra lor şi să aibă în vedere o privire mai articulată, sistemică, asupra întregului cadru normativ de construcție, execuție şi control al bugetului. În fapt, se propune ca activitatea de Audit a Curții de Conturi să fie completată cu aceea de a emite o „opinie”, ca răspuns la unele posibile solicitări ale administratorilor resurselor publice, în legătură cu modul de interpretare şi aplicare a unor acte normative, incluzând aici legile, precum şi actele normative emise de către Guvern. Această opinie ar urma să fie cenzurată de către organele judecătorești atunci când administratorii nu sunt de acord cu ea. În opinia noastră, această modificare ar implica instituția şi activitatea de Audit în activitățile ce urmează să fie auditate. În viziunea standardelor internaționale de Audit, elaborate de către INTOSAI, independența auditului asupra fondurilor publice este o cerința fundamentală. România este membră INTOSAI şi de aceea şi-a propus şi trebuie să urmărească respectarea cerințelor de organizare şi exercitare a auditului asupra fondurilor publice. Prin emiterea acelei „opinii”, auditorii se implică în activitățile pe care urmează să le auditeze, situându-se într-o reală situație de incompatibilitate, de ameninţare a independenţei, ca principiu fundamental în desfășurarea unei misiuni de Audit. Cum ar putea auditorii să spună altceva, contrar „opiniei” transmise, dacă ulterior, cu ocazia exercitării auditului, constată că ea n-a fost corectă? Pe de altă parte, nu prea văd cum se vor descurca organele judecătorești atunci când vor fi sesizate să judece o „opinie”. Las la o parte faptul că instanțele judecătoreşti sunt chemate să se pronunțe asupra actelor

administrative cu caracter de decizie obligatorie (hotărâri, decizii, ordonanțe etc.), dar apreciez că la opinie ar trebui să aibă dreptul oricine, fără ca aceasta să poată fi cenzurată. Este aici o păguboasă confuzie între „opinia” iniţiatorilor şi „opinia de Audit” ca sintagmă cu caracter strict profesional pe care o utilizează auditorii financiari. Să o numim altfel? Da, dar oricum apare ca un act decizional care interferează cu activitățile ce urmează să fie auditate. Şi acest lucru nu trebuie să se întâmple, dacă dorim să respectăm standardele internaționale de Audit. Principiul conform căruia „este mai eficient şi mai ieftin să previi decât să corectezi”, invocat de către inițiatori, se poate verifica în condiții de succes numai cu o instituție de Audit asupra fondurilor publice cu o independența reala. Curtea de Conturi, așa cum este ea organizată, funcționând pe lângă Parlament, neimplicată în activitatea puterii executive, apare ca exercitând cea mai independentă activitate de Audit financiar.

A doua categorie de intervenții în corpul legii se referă la sporirea posibilităților de aplicare a răspunderii juridice în cazul auditorilor financiari publici. O primă constatare este aceea că deși răspunderea juridică, sub toate formele sale, se aplică şi în prezent, fie pe baza prevederilor din legea Curții, fie pe baza celor din alte acte normative, în propunerile de modificare şi-au făcut loc precizări redundante cu privire la răspunderea juridică a auditorilor publici. În al doilea rând, se constată o suplimentare a faptelor pentru care se aplică răspunderea juridică în cazul auditorilor. Astfel, se propune tragerea la răspundere a auditorilor dacă o instanță de judecată a constatat că aceștia „şi-au depășit mandatul” sau când aceasta decide că actul emis de Curtea de Conturi trebuie anulat. Instanța ar urma să aibă competenţa de a anula actele întocmite de către auditori dacă se constată „greșeli în exercitarea atribuțiilor legale”, iar ea ar putea fi sesizată ori de câte ori „entitatea auditată se considera vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim”. Fără să introducem detalii de natură juridică, vom spune doar că sancțiuni pentru greșeli profesionale se aplică numai în situațiile în care aceste greșeli au afectat patrimonial unitatea/persoana sau ele au caracter contravențional sau penal. Uzuale sunt şi sancțiunile de natură disciplinară. Așa cum sunt formulate aceste propuneri, ele acordă mult prea mari posibilități celor nemulțumiți de constatările controlului de a se răzbuna pe cei care controlează şi, de asemenea, este exagerată competenţa organelor judecătorești de a desființa actele de control ale Curții. În aceste condiții, ne putem aștepta la o descurajare a actorilor din domeniul auditului/controlului în realizarea atribuțiilor specifice. Considerăm că pentru realizarea dezideratului de creștere a responsabilității profesionale a auditorilor publici sunt suficiente actualele prevederi legale dacă ele sunt aplicate în mod profesionist. Pentru stimularea/constrângerea personalului de execuție şi de conducere din cadrul Curții de Conturi în creşterea calității actului de control/Audit este necesar să se găsească alte metode. Trebuie să ne gândim cu responsabilitate la ceea ce națiunea își dorește din punct de vedere al disciplinei şi rigurozității în activitatea financiară, dar şi în legătură cu autonomia şi spiritul democratic în care trebuie să se desfășoare procesul de formare şi utilizare a resurselor publice.

În opinia noastră, este imperios necesar ca acest proiect de lege să fie stopat. El va aduce prejudicii activității de control/Audit asupra resurselor publice. Se impune însă o revizuire a întregului cadru normativ referitor la procesul bugetar, incluzând desigur şi controlul financiar. Curtea de Conturi trebuie să rămână numai cu activitatea de Audit,care să se exercite în strictă concordanță cu prevederile standardelor internaționale în domeniu. Alte acte normative, precum şi atribuții ale unor structuri guvernamentale ar putea fi şi ar trebui modificate sau completate. Poate că un demers în acest sens ar trebui să pornească de la Curtea de Conturi, care are posibilitatea să propună Parlamentului modificările necesare, după realizarea unei dezbateri şi analize cu toți factorii implicați, inclusiv cei politici.

Pentru că, așa cum spunea A. Schopenhauer, „cauza cauzei este şi cauza efectului” e de așteptat ca o viitoare conducere a Curții de Conturi să realizeze acest deziderat.