La începutul anilor '90 circula un banc: „Nu aţi observat că de fiecare dată după ce prezentatoare TV spune „Va dorim noapte bună!" începe „Deşteaptă-te române".

La 18 ani de la evenimentele din Decembrie care l-au consacrat, „Deşteaptă-te române" nu mai pare un imn actual. De fapt, nici nu este un imn. Adevărul este că românii, în comparaţie cu sârbii, de exemplu, sau cu francezii, au un repertoriu destul de sărac de cântece patriotice. În raport invers proporţional cu varietatea folclorului muzical şi a compoziţiilor muzicale, în general. Oricum, se putea alege, din repertoriul nostru de cântece patriotice, un imn mai demn, mai optimist. Şi asta deoarece un imn naţional trebuie să exprime demnitate, încurajare, fericire, optimism. Trebuie să aibă un rol benefic. El nu trebuie să fie retrograd, aşa cum pare a fi „Deşteaptă-te române". Avem un imn plângăcios, care compilează pe alocuri laşitatea discretă promovată de „Mioriţa" cu sacrificiul la comandă asumat de „Meşterul Manole", balade populare incluse în repertoriul naţional câteva zeci de ani la rând de către nişte „critici literari" bolşevici şi neobolşevici, care sugerau astfel, discret, poporul român: „Uite, ăştia sunteţi voi".
Mai mult, „Deşteaptă-te române" nu a fost conceput ca un imn de stat. El este un cântec paşoptist, pe muzica lui Anton Pann şi versurile lui Andrei Mureşanu, doi luptători şi intelectuali revoluţionari. Cântecul acesta era valabil atunci, la 1848-1849, însă nu azi. Pentru România postdecembristă, actualizarea în scop oficial a acestui cântec reprezintă un act retrograd. Cum era dacă după revoluţie se revenea la forma unor bancnote şi monede vechi, la vechi uniforme de stat? Şi... la o Constituţie mai veche? Vedeţi, statul, dacă tot a fost vorba despre o revoluţie, trebuia reînnoit complet.
Dar, la urma urmei, de ce trebuie să alegi un imn de stat dintre piese vechi arhicunoscute? Imnul de stat poate să fie şi un cântec nou. El trebuie să aibă o muzică frumoasă, optimistă, care să aducă ascultătorului bucurie şi linişte, iar versurile trebuie să promoveze pacea, progresul, fericirea. În nici un caz nu trebuie să vorbească despre război, lupte, să transmită mesaje triste şi funebre. Că multe state au ca imnuri de stat muzică funerară sau cântece de război, e treaba lor. Alt imn îi consideră şi acum pe cetăţeni nişte oropsiţi şi înfometaţi, deşi cetăţenii respectivului stat tind spre un nivel de dezvoltare din ce în ce mai bun. Imnul Statelor Unite ale Americii este cât de cât mai răsărit. În SUA este permisă „remixarea" lui, adaptarea la diverse stiluri şi ritmuri moderne. În România, când s-a încercat o astfel de adaptare, fie ea şi pe ritm de muzică lăutărească, au sărit „în sus" (de fapt în jos, în mod paradoxal), diverşi limitaţi în gândire şi oponenţi ai modernismului, care vor ca imnul de stat să fie interpretat doar de „fanfara de la grăniceri".


S-a creat chiar şi o Zi a Imnului Naţional. Nu-mi place asta. Face parte din prostul obicei postrevoluţionar de a aloca nu ştiu câte „zile" pentru tot felul de chestii. Mai e Ziua Constituţiei, Ziua Drapelului, Zilele porţilor deschise la Preşedinţie, Guvern, Parlament... şi atâtea alte „zile", care devin pretext pentru reclamă politicianistă deşănţată. Deşi, paradoxal, nici un politician nu cred că ştie pe de rost mai mult de două strofe Imnul de Stat. Fie şi numai din acest motiv, Imnul trebuie schimbat, pentru că el a fost creat să servească Statului şi nu Statul s-a născut pentru a servi imnul. Deşteaptă-te române! Ar fi şi cazul...