Motto:

"Defăimarea este lucrul cel mai grozav; prin ea doi sunt care nedreptăţesc, iar unul este nedreptăţit. Într-adevăr, cel care defăimează face o nedreptate, întrucât învinuieşte pe cel care nu este de faţă; iar celălalt săvârşeşte o nedreptate prin faptul că crede înainte de a cunoaşte exact (cum stau lucrurile); iar cel care lipseşte de la convorbire este nedreptăţit de ei, fiindcă de unul este bârfit, iar de celălalt e socotit rău".

(Herodot)

 

Este clar pentru oricine că poţi fi un mare talent fotbalistic, fără a avea nicio pretenţie intelectivă. Poţi fi un mare cântăreţ fără a străluci prin performanţe intelectuale. Acest lucru nu scade cu nimic valoarea sportivă şi artistică a celor în cauză. Ei sunt valoroşi prin ceea ce au şi nu prin ceea ce nu au.

La fel este cu vorbirea şi cu scrisul. Poţi avea abilităţi înăscute şi antrenate deosebite în acest domeniu. Ele se pot dezvolta şi perfecţiona şi în lipsa performanţelor de ordin intelectual. Când se adaugă şi performanţele intelectuale pe măsură, atunci apar numele mari: Shakespeare, Goethe, Eminescu etc. Este extrem de important cum spui. Aceasta este marea artă. Dar este cel puţin tot atât de important ce spui. Aceasta este deja ştiinţa sau înţelepciunea. Când se sumează arta cu ştiinţa (ori înţelepciunea) atunci există şansa genialităţii, dacă respectivul creator este capabil şi să muncească precum un disperat. Din păcate, sunt rari aceştia. Majoritatea creatorilor excelează ori în artă, ori în ştiinţă. De aceea poţi citi texte de o reală frumuseţe a limbii folosite, dar având un conţinut ideatic anost ori stupidităţi frumos colorate ori mascând lipsa totală de idee. Este ca şi când un strălucitor staniol auriu, imitând aurul, îmbracă un morcov putred sau o bucată de lemn roasă de carii. Această artă a vorbirii aduce notorietate posesorului, ceea ce înseamnă credibilitate, cel puţin în anumite cercuri şi în mintea celui în cauză impresia de "om care are ceva de spus". Oamenii fără idei sau cu pseudoidei sunt şi pseudointeligenţi. Sunt oameni care nu gândesc pe cont propriu, deşi darul vorbirii dă impresia că o fac. Aceştia trăiesc cu idei care li se implantează sau pe care le imită, de obicei din curentele dominante ale zilei. Ieri erau internaţionalişti roşii, astăzi sunt internaţionalişti galbeni, vărgaţi, pătaţi.., dar tot internaţionalişti. A nu se înţelege că pe lumea aceasta totul este o luptă pentru un loc cât mai  bun sub soare sau chiar pentru supravieţuire, chiar între naţiuni înseamnă a fi sărac cu duhul. Iar internaţionalismele nu au fost şi nu sunt decât praf în ochi şi anestezice pentru cei care trebuie să se simtă fericiţi când vor fi servitorii altora.

Există desigur o mare diferenţă între cei care aplaudă, susţin şi promovează minimalizarea ori aneantizarea conştiinţei de sine a unei entităţi populaţionale, a unui popor care (orice popor) este o entitate, o fiinţare de sine stătătoare şi cei care o fac în sistem de mercenariat.  (va urma)