Dragi orădeni, neputând explica absurda pornire a câtorva personaje, trecătoare pe scena politică şi culturală orădeană,  de "a se lua la trântă" cu două instituţii perene - TEATRUL şi IOSIF VULCAN (sic!), vă aducem în atenţie un text al celui care, timp de 4 decenii, prin revista păstorită, a luptat pentru cultura română şi pentru teatrul românesc:

"Oricare naţiune care nu vrea să fie înghtită de valurile amalgamizatoare ale naţiunilor mai înaintate în cultură, oricare naţiune care vrea să trăiască şi să joace un rol oarecare în istoria universală are imperativă necesitate de a se îngriji de acele mijloace prin care să se poată avântă la acel grad de cultură de unde să poată să privească fără frică şi gelozie asupra celorlalte naţiuni. Mijlocul prim şi cel mai de frunte pentru acest scop este educaţiunea (...). E bine să ne educăm dară (...). Dar unde să ne educăm? Sunt trei locuri de cultivare: biserica, şcoala şi teatrul. Să ne îngrijim dar de înfiinţarea acestora, căci fără biserică, fără şcoală şi fără teatru nu poate fi vorba de cultură şi moralitate, nu putem aspira la viitor, la viaţă. Ferice de naţiunea care posedă această trinitate sfântă (...). Şcolile (...) influenţează un cerc îngust, numai asupra generaţiei tinere; trebuie dar să fundăm şi un institut mai mare care să reverse lumina sa în cerc mai larg, asupra tuturor generaţiilor. Acest institut este teatrul, unde pot să intre juni, bătrâni, învăţaţi şi cei ce nu ştiu citi (...). Teatrul este cea mai mare şcoală morală, cea mai mare şcoală de educaţiune, pe lângă biserică şi şcoală; este un templu al moralităţii, al luminei şi al ştiinţei. În el se dezvoltă şi se cultivă simţămintele generoase, umanitare şi naţionale; el ne arată calea virtuţii şi a onoarei, dezvoltă în noi gustul frumosului, gustul bunei-cuviinţe; ne arată datoriile de creştini şi patrioţi, ne înfăţisează icoana libertăţii şi a onoarei, precum şi relele despotismului, ale viciului şi ale infamiei. Teatrul e ca o expoziţie a virtuţilor şi a viciilor societăţii omeneşti. (...) Acestea sunt adevaruri incontestabile si suntem convinsi ca onorabilul public simte necesitatea unui teatru naţional (...) un templu al Thaliei române, care să nu fie numai un loc de petrecere şi distracţie, ci un institut pentru cultivarea limbei noastre şi pentru înalţarea ei, un institut pentru deşteptarea, dezvoltarea şi cultivarea simţului şi spiritului naţional. Să nu întârziem dar nici un minut, căci fiecare secundă produce daune regretabile, să ne întrunim cu toţii şi să fondăm un teatru naţional!" - Iosif Vulcan, Să fundăm teatru naţional!, în Familia, nr. 29 din 20 iulie 1869

Sunt ideile vizionare ale unui înaintaş cu experienţă socială, politică şi culturală, cu o vastă cultură şi, mai ales, cu o mare dragoste de neam şi de limbă. Oradea a avut norocul să fie oraşul ales de bihoreanul Iosif Vulcan să publice cea mai longevivă revistă de cultură a românilor transilvăneni, o adevărată enciclopedie naţională. Tot de aici, din casa de pe strada care-i poartă numele, a dus o consecventă şi neobosită bătălie în încercarea de a da culturii române transilvănene, pe lângă şcoală românească, un teatru. În 1870 a înfiinţat, în acest scop, Societatea pentru fond de teatru român. Între susţinătorii financiari ai proiectului, aşa cum rezultă din rapoartele financiare anuale, publicate scrupulos de Vulcan, preşedintele şi apoi secretarul Societăţii, sunt prezente numele politicienilor români de frunte, membri în Dieta din Pesta. Aceştia, ajunşi în Dietă, nu au trădat interesul naţiunii române oprimată politic. Au sprijinit crearea de şcoli româneşti, au susţinut biserici, au subvenţionat constituirea unui fond de teatru român, au acordat burse elevilor şi studenţilor români merituoşi. Nici un gest de patriotism nu a rămas nesalutat de Vulcan şi de Familia.

Iar azi, nişte politicieni vremelnici şi nu prea asidui frecventatori ai instituţiei teatrale au decis desfiinţarea Teatrului şi înfiinţarea Instituţiei de Spectacole Iosif Vulcan. Care mai este poziţia teatrului într-un astfel de amalgam? Că teatrul trebuie să dispară pentru a-i lua locul divertismentul este mai mult decât evident din însăşi denumirea instituţiei nou-proiectate, care nu cuprinde termenul, devenit, se pare, odios - teatru. Secţia maghiară a păstrat în denumire termenul sinhaz. Se pare că la ei a ajuns lecţia lui Iosif Vulcan, la români, evident, nu! O ultimă ştire ne-a îndemnat la târzie reacţie: noul director general a anunţat că va propune ca noua instituţie să se numească Regina Maria.  Lupta-i pe viaţă şi pe moarte, nu-i aşa? Care-i legătura personajului istoric (printre altele, scriitoare modestă) cu instituţia teatrală din Oradea? De când şi de ce Iosif Vulcan a devenit inamicul politic al unor actori de pe scena politică şi culturală oradeană? Răspunsul este, evident, pur politic! Într-un lucru însă cred cu tărie:  politicienii care vor conta vor fi cei care vor şti să apere valorile culturale. În acest sens, pot lua lecţii de la foştii, prezenţii şi viitorii aliaţi politici, eterni guvernanţi, apărători consecvenţi ai valorilor etnice.   

Aş îndrăzni să închei cu o întrebare: cum e posibil ca, într-o problemă atât de serioasă precum destinul teatrului, populaţia Oradiei să nu fie consultată printr-un referendum?

Iulia PĂCURAR