El voia, astfel, să sublinieze rolul crucial pe care justiţia trebuia, atunci, să-l joace în civilizarea societăţii. Nu conta, atunci, pentru el, dacă sentinţa era corectă sau incorectă. Era mai important ca justiţia să devină vie şi respectată printre greci. Dar... atenţie..., era vorba despre judecători care credeau în ceea ce făceau, chiar dacă greşeau. Adică el trecea cu vederea greşeala din eroare. Nu ar fi trecut cu vederea greşeala din intenţie. Erau oameni cinstiţi care greşeau, nu erau escroci care ştiau că dau o sentinţă rea, dar o susţineau ca fiind bună. De altfel, ulterior, romanii au ajuns stăpânii lumii, nu doar pentru că aveau maşina militară pe care o aveau, ci mai ales pentru că această maşină militară impunea peste tot unde ajungea justiţia romană. Stâlpul societăţii care a civilizat lumea era justiţia. S-a ajuns astfel ca justiţia să însemne opusul sălbăticiei şi al terorii perverse a bunului plac. Justiţia a ajuns glanda care secretă regulile sociale. O justiţie corectă va impune relaţii corecte între cetăţeni, îi va obliga să fie corecţi, conform unor legi corecte. O justiţie incorectă, prin legi incorecte sau legi aplicate corupt, va genera în cetăţeni neîncredere şi suspiciune faţă de guvernare, iar între cetăţeni, în loc de cinste, corupţie şi furt, în loc de muncă - venit necinstit etc. Oamenii trecuţi prin strunga judecătoriei vor fi definitiv amprentaţi înspre o corectă şi armonioasă ancorare socială sau vor avea argumente de a afişa atitudini antisociale atunci când au fost incorect judecaţi. Iar cei de pe margini trag concluziile. Aşadar, justiţia poate împinge societatea spre ticăloşirea oamenilor sau spre o corectă şi constructivă atitudine cetăţenească. Acestea sunt efecte indirecte, dar cu atât mai importante. Aşadar, două aspecte sunt esenţiale social: corectitudinea legilor şi regulilor; corecta aplicare a legilor. Cum stăm noi? După cum fiecare poate constata în domeniul lui de activitate, pentru una şi aceeaşi problemă avem mai multe legi concomitente, care spun lucruri în nuanţe diferite sau chiar contradictorii. Din capul locului judecătorul nu este doar încurcat, dar îşi şi poate permite şi este tentat, dacă are slăbiciuni, să aleagă varianta care-i cade bine în barbă. Aşadar, prima tară a justiţiei române este legislaţia stufoasă, neclară, plină de ambiguităţi şi contradicţii, uneori în raporturi de imbecilitate cu realitatea lucrurilor. Acest aspect este un lucru care ţine de sistem.
În al doilea rând, asişti la lucruri care par gândite de către toantele din povestea lui Creangă cu drobul de sare. Am văzut cum un banal şi extrem de clar conflict de muncă a angajat un avocat în martie şi a fost programat "electronic" pe 15 noiembrie. Adică după ce dispare postul, moare petentul, se pensionează directorul?! Sau mai ce? Înţeleg şi este o bună idee apelul la neutralitatea calculatorului, care trage la sorţi data procesului. Dar, pentru Dumnezeu, calculatorul nu este decât o sculă, ce bagi aia scoţi! Trebuie să existe un raport de celeritate între cauze!

Nu poţi pune pe acelaşi nivel de aşteptare o nedreptate administrativă, care este orbitor de evidentă, cu o crimă ocultă, care cere ani de gândire pentru clarificare. Deci, din nou, sistemul se dovedeşte mizerabil de imperfect. De data aceasta, ţine doar de autoorganizarea maşinăriei justiţiare. (va urma)