Cele peste 5 miliarde euro disimulate sub formă de ajutoare de stat smulse de la buget în ultimii 20 de ani, alte 1,5 miliarde euro pierderi raportate în aceeaşi perioadă şi încă 1 miliard de euro datorii pe care Compania Naţională a Huilei (CNH) şi Societatea Naţională a Lignitului Oltenia (SNLO) le-au înregistrat la finalul lui 2010 către bugetul de stat şi la cele de asigurări sociale ar fi fost suficiente nu numai pentru finalizarea reactoarelor 3 şi 4 de la Cernavodă, dar şi pentru extinderea cu încă două grupuri a centralei nuclearo-electrice.

E drept că acest demers investiţional nu ar fi ocupat toate cele peste 350.000 de locuri de muncă moştenite în minerit în primii zori ai democraţiei, dar prin economiile bugetare realizate şi oportunităţile antreprenoriale care s-ar fi putut crea în aşa numita Vale a Plângerii de pe defileul Jiului ar fi oferit un alt orizont profesional unei întregi generaţii altminteri condamnată să mai bâjbâie vreme de vreo 20 de ani prin subteran, marcând cu peste 80 de cruci drumul către suprafaţă. Raţiunile din cauza cărora a fost ţinut artificial în viaţă un sector industrial falimentar nu mai reprezintă astăzi un secret pentru nimeni. Să exploatezi la costuri exorbitante, care depăşeau şi de zece ori valoarea producţiei marfă realizată, doar pentru a îndestula focarul unor termocentrale care produceau cea mai scumpă gigacalorie şi cel mai scump megawatt din ţară, pe care să le livrezi la preţ cvasisubvenţionat chiar consumatorilor casnici şi industriali din perimetrele exploataţiilor de huilă, pare un itinerar tehnologic halucinant, decupat parcă dintr-un desen animat în care o echipă de savanţi trăsniţi ar patenta un procedeu de topire a gheţii din calota polară pentru a obţine apa de răcire a compresoarelor gigant proiectate pentru congelarea volumului de lichid echivalent celui dislocuit. Pe Valea Jiului a început să se vorbească din ce în ce mai apăsat despre restructurare abia pe vremea Convenţiei Democrate, dar şi atunci, la insistenţele FMI, care a redescoperit în România oportunităţile de la care a fost deconectat în ultimii ani de putere ai lui Nicolae Ceauşescu. Zeci de mii de mineri au accesat atunci pachetele de plăţi compensatorii, devalizând apoi magazinele de electrocasnice de televizoarele color care se aprovizionau cu TIR-ul. Niciun proiect investiţional de amploare care să genereze locuri de muncă, protecţie socială, siguranţa zilei de mâine pentru foştii mineri şi familiile lor nu a fost pus în operă, deşi în zonă au fost acordate facilităţi de ordinul sutelor de milioane de dolari. Cu toate acestea, tehnologiile de exploatare a zăcămintelor carbonifere au rămas cantonate la nivelul primilor ani ai revoluţiei socialiste, în timp ce conducerile tot mai multor termocentrale au început să conştientizeze cât de fragil e mitul cărbunelui mioritic, net inferior calitativ, dar echivalent ca preţ celui din import. O parte dintre dezmoşteniţii Văii s-au întors pe la casele lor, prin Moldova, de unde fuseseră alungaţi în anii ‘80 spre mirajul unui trai mai bun, puţini şi-au unit agoniseala fondându-şi mici afaceri, dar cei mai mulţi dintre disponibilizaţi s-au înregimentat în armata de pierde-vară care picheta sediul Ligii Sindicatelor Miniere, gata să urce în vagoane sau autobuze cu destinaţia Bucureşti la cel mai mic semn al Luceafărului Huilei, Miron Cozma. Nu numai că cele câteva escapade au lăsat urme adânci pe răbojul integrării României în structurile euro-atlantice, dar ecoul acestora mai bântuie şi astăzi memoria colectivă a majorităţii dintre noi. La fel ar fi stat lucrurile şi în Bihor, unde degeaba Legea zonelor defavorizate includea perimetrele miniere Ştei-Nucet, dacă miilor de disponibilizaţi ai unor activităţi monoindustriale nu li s-ar fi oferit şansa reală a reconversiei profesionale, nu pe banii FMI sau ai Uniunii Europene, cum se întâmplă astăzi, ci pe banii investitorului privat care a dezvoltat, într-o zonă în care altădată nu se întâmpla nimic, cele mai moderne platforme integrate de producţie alimentară din Europa de sud-est. Dar pentru a pune în operă acest deziderat economic era nevoie de drumuri, de reţele electrice, de staţii de transformare, de o infrastructură complexă pentru consolidarea căreia statul român nu numai că nu a mişcat un deget, dar a mai şi făcut, prin unii reprezentanţi ai săi, tot ce i-a stat în puteri să zădărnicească efortul investitorilor. Un efort concretizat în crearea a peste 9.000 de locuri de muncă, jumătate dintre acestea fiind ocupate chiar de foştii disponibilizaţi ai industriei extractive şi sectoarelor conexe acesteia din zona minieră Nucet-Ştei. În total, vreo 25.000 de persoane ocupate pe orizontală, deci de vreo două ori mai mulţi decât salariaţii din industria extractivă a cărbunelui. Şi vorbim de o singură entitate investitoare, având acelaşi nucleu de acţionari.

Ce s-ar fi întâmplat dacă în urmă cu 10-12 ani entităţi similare ar fi fost încurajate să investească în România sau dacă cele care au făcut-o pe cont propriu atunci ar fi fost sprijinite, nu obstrucţionate sistematic, să-şi bifeze punct cu punct foaia de parcurs a propriului plan de afaceri? Nu-i întrebaţi pe edilii din Ştei, nici pe cei din Oradea şi nici pe parlamentarii bihoreni, care ar trebui să plece privirea în pământ. Cel puţin până la plecarea din funcţie...