Recentele atacuri de imagine la adresa PS. Sale dr. SOFRONIE DRINCEC, noul episcop titular al Episcopiei Ortodoxe Române de Oradea, Crişana, Sătmar şi Sălaj, pe care le socotim nejustificate în fond, exagerate şi chiar de rea intenţie, ne dau prilejul să examinăm succint care este imagologia de biserică şi ce se cuvine în această materie. Împodobirea bisericilor cu imagini şi utilizarea lor în catehizarea credincioşilor se poartă mai ales după modelul introdus de către Papa Grigorie cel Mare (540-604), care a lansat pictura ca instrument didactic în biserică, pentru că poporul nu ştia atunci citi şi scrie. El a angajat biserica în căutarea mijloacelor orale de exprimare publică, a mijloacelor vizuale, figurative, pentru a însoţi predica şi a comunica intuitiv un conţinut şi mesaj evanghelic. Din noua tendinţă figurativă au rezultat manuscrisele în miniatură şi ilustrate superb în culori aurite, s-au inventat sulurile liturgice ilustrate, în mare vogă deja în veacul al zecelea. Preotul ţinea sulul cu amândouă mâinile şi îl derula de la stânga la dreapta. Pe partea dinspre el se afla textul, pe care-l citea, pe partea dinspre credincioşi se aflau imaginile pictate în serial, care ilustrau textul citit. Astfel, comunicarea era mai eficientă. Treptat, tabloul s-a desprins de pe hârtie şi s-a extins pe pereţii bisericii, respectiv s-a inventat iconostasul, care se structurează pe şase registre verticale, compuse după regulile precise ale erminiilor. Extinderea folosirii imaginilor în biserică a continuat diversificându-se, urmând în vest drumul mai mult volumetric al sculpturii, al vitraliilor colorate, în timp ce în est domină pictura uniplană, pe icoane de lemn, de sticlă sau de pânză, adesea ferecate în metal preţios. Fiecare tendinţă exprimă o filozofie a credinţei, una de sens concentric şi spiral, cealaltă, de extensie şi diseminare în orizontal. Temeiurile folosirii icoanei sunt biblice. Astfel, se spune că Galatenii l-au avut pe Iisus în icoană, adică a existat imaginea Lui (Ga, 3, 1). Sau că imaginea de pe giulgiul din Torino îl reprezintă pe Mântuitor. Ale cui imagini se pot aşeza în biserică sub formă de icoană sau în altă formă, permanentă ori ocazională! Se pot aşeza imaginile celor drepţi, deoarece se spune: "Cei drepţi sunt icoana slavei lui Dumnezeu" (2 Cor, 18), respectiv "Înţelepciunea este icoană a bunătăţii lui Dumnezău" (Sal 7, 269). În teologie, s-a făcut progresiv sistematizarea pentru ceea ce face obiect de cult absolut (de adorare) faţă de cult relativ (de venerare). Obiectul principal al cultului absolut este Sfânta Treime, adică Dumnezeu în Trinitatea persoanelor Sale. Acest cult absolut este în esenţă teocentric, împletind adoraţia cu mulţumirea pe care creştinul le aduce lui Dumnezău, direct, prin rugăciunea personală, sau indirect, prin Biserică şi slujitorii ei. Face parte din cultul absolut cultul Sfintei Marii, cultul sfinţilor, cinstirea îngerilor, a serafimilor şi heruvimilor şi a lucrurilor sfinte. Face parte din cultul relativ cinstirea slujitorilor bisericii, în primul rând respectarea preoţilor, diaconilor, călugărilor şi cinstirea Episcopului rezident. Între aceste nivele ale cultului făcea asemănare şi deosebire încă Dimitrie Cantemir, în lucrarea sa "Loca obscura", din secolul al VXIII-lea. Se venerează episcopul, deoarece, pornind de jos în sus, treapta cea mai înaltă a clerului slujitor este Episcopatul sau Arhieria, respectiv vrednicia arhierească este urmarea marelui arhiereu Iisus Hristos. De aici decurg drepturi şi prerogative ale episcopului, care, în esenţă, sunt de tip monarhic, pentru că Biserica este o instituţie monarhică, organizată piramidal şi montanist. În ea democraţia nu prea îşi are locul, fiind înlocuită cu ascultarea ca piatră axială a realaţiilor ierarhice. Cine nu înţelege şi nu acceptă această jertfă nu poate fi preot. A reproşa unui episcop că este dictator înseamnă a nu înţelege şi a nu accepta caracterul monarhic al Dumnezeirii şi al Bisericii, adică înseamnă a fi eretic şi comunist. Toţi arhiereii sunt dictatori, mai buni sau mai răi, depinde de fiecare ce culoare zilnică ştie să dea acestei faţete. Episcopul este primitor al actelor noastre de cinstire, devine slujitor al mântuirii noastre permanente, ocrotitor şi ajutător. El slujeşte pentru sine şi pentru noi, în jurul Sfintei Mese din biserică, pe care tronează necontenit Sf. Trup şi Sânge al Mântuitorului. Ne ajută prin rugăciunile lui către Dumnezeu pentru noi, ca unul care s-a învrednicit de haruri deosebite, de trecere şi cinste în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Episcopul este purtător de lucrurile sfinte care stau în legătură cu Persoana Mântuitorului, pe care-l prefigurează: Sfânta Euharistie, Sfânta Cruce, Sfânta Evanghelie, Instrumentele Sfintelor Patimi, Sfânta Masă, Sfintele Moaşte, Sfintele Icoane. Astfel, a-l judeca pe episcop după criteriile instituţiilor publice administrative şi a funcţionarului public, oricât de înalt, este nepotrivit şi fără înţeles. Episcopul personalizează toate funcţiile liturgice. El binecuvântează poporul cu amândouă mâinile, după modelul Mântuitorului şi are dreptul de a fi pomenit nominal la ectenii şi în diferite momente din sfintele slujbe în cuprinsul eparhiei pe care o păstoreşte. Are dreptul de a supraveghea săvârşirea cultului absolut şi relativ în eparhia sa şi de a lua hotărâri privitoare la rânduiala serviciilor divine. Iconografia din biserică a preluat şi a materializat aceste cerinţe, drepturi şi privilegii. Vedem că în biserică se găsesc, prin tradiţie, pe lângă imaginile sacre, ţinând de cultul absolut, portretele în frescă ale unor ierarhi, pe peretele vestic al pronaosului. În primul rând, găsim portretul episcopului rezident, dar uneori şi portretele mitropolitului şi al patriarhului, precum la Biserica cu Lună din Oradea. Dar, întotdeauna aflăm portretul în mărime naturală al episcopului rezident. Aceasta este tradiţia în Biserica Ortodoxă Română şi în alte biserici ortodoxe. Prin urmare, Prea Sfinţia Sa dr. Sofronie Drincec nu a greşit cu nimic când a trimis poza sa în bisericile din eparhie, dimpotrivă, a dat dovadă de modestie, căci este deosebire între o poză şi o frescă de trei metri pătraţi, la care avea dreptul. De ce, atunci, acele atacuri? Pentru că noul episcop a zdruncinat somnolenţii care au vieţuit şi au profitat de bunătatea şi jertfelnicia fostului episcop dr. Ioan Mihălţanu, pentru că a întors Episcopia cu faţa către lucrul său prea multă vreme neglijat, pentru că a atras preoţii tineri pe care să pună bazele unei noi vieţi a Episcopiei de la Oradea. E mai potrivit să-i dorim succes în reformă, la ce încearcă să facă în Oradea şi în eparhie şi să-i privim cu respect şi veneraţie poza din biserică, modestă în comparaţie cu frescele antecesorilor, încredinţându-i speranţele şi rugăciunile noastre.