Denunţând mereu corupţia şi minciuna politicianistă, aceşti înţelepţi ai tranziţiei au jucat mereu rolul de simpli cetăţeni scârbiţi de putreziciunea mafiotă a clasei politice. În felul acesta ei au devenit repede populari, un fel de supape pentru năduful maselor. Ceea ce le-a adus succesul imediat, acest succes materializându-se într-un rating, care pentru unii a devenit o adevărată mină de aur. Crescând tirajul ziarelor, ele au devenit repede o ţintă pentru patronii moguli sau pentru trusturi străine de presă. Ziariştii deveniţi acţionari şi-au vândut acţiunile, iar odată cu ele şi verbele necruţătoare sau epitetele şfichiuitoare. În foarte multe cazuri nu vorbim doar de un simplu proces economic în care se vând şi se cumpără acţiuni. Cazul ziarului Adevărul este ilustrativ din acest punct de vedere, acolo încrengătura dintre guzganul rozaliu, defunctul Tinu, Taher şi CTP, care acum pretinde că el a stat într-un birou izolat, departe de combinaţii şi aranjamente, trudind din greu pentru adevăr, nu este nici acum descâlcită de tot. Acesta este exemplul cel mai sugestiv, deoarece îl are ca protagonist pe cel care îşi arogă ţinuta de cavaler crucişător, ce luptă mereu în numele gândului şi al adevărului. Faptul interesant aici este următorul, aceşti lideri de opinie n-au făcut altceva, atunci când îşi aruncau săgeţile asupra politicienilor, decât să fie la rândul lor demagogi, populişti, ipocriţi, aidoma celor pe care-i criticau. Folosindu-se de credibilitatea pe care o avea statutul de ziarist în ochii oamenilor, la antipod cu ura oarbă faţă de clasa politică, au putut să-şi regleze conturile, atât cele bancare cât şi cele politice. Prietenia cu anumiţi politicieni, duşmănia cu alţii, legătura cu grupurile de interese şi toată combinatorica de culise privind relaţia puterii cu presa, a fost bine ferită de ochii mari şi holbaţi ai celor mulţi. Analistul de acest gen a profitat de faptul că în luminile rampei erau politicienii, iar el putea oricând să tragă şi din tufiş, unde se mai ascundea din când în când să-şi numere frunzele. Aceşti analişti formatori ai neamului au învăţat trucurile politicienilor, ajungând astfel să paraziteze ideea de adevăr jurnalistic prin prestaţii de cabotini de iarmaroc, care erau menite a le potoli nu foamea după adevăr, cum pretindeau ei, ci cea a buzunarului şi a pântecului. Pe lângă analiştii cu pricina, merită pomeniţi şi doar în treacăt, paraziţii ideii anticomuniste, Pleşu, Patapievici, Liiceanu, a căror meserie după 90, cea de anticomunişti de serviciu, încă netrecută în nomenclatorul de funcţii şi meserii, a fost cu siguranţă una dintre cele mai profitabile. Dar probabil că stă în firea românului să compromită orice idee nobilă, altfel nu ne putem explica impostura care a stat mereu în spatele aproape oricărui demers moral şi intelectual iniţiat în anii aceştia tulburi. La noi, orice idee, demers sau ideologie reprezintă un bun prilej pentru şarlatanie, iar escrocheria intelectuală aducătoare de mari beneficii materiale aşa zişilor formatori de opinie, stă mărturie în acest sens.