Cu ajutorul banilor se măsoară şi se compară valoarea tuturor mărfurilor, în mod spontan, în cadrul procesului de formare a preţurilor pe piaţă, banii fiind etalonul preţurilor. Banii nu dau, însă, naştere unei sporiri a preţurilor dacă se află în circulaţie într-o cantitate corespunzătoare circulaţiei reale şi normale a mărfurilor.

Dar dacă emisiunea de hârtie-monedă depăşeşte necesităţile circulaţiei reale şi normale a mărfurilor, se produce o suprasaturare a canalelor circulaţiei cu bani şi are loc o devalorizare a acestora, urmată de o creştere a preţurilor mărfurilor, ajungându-se, în final, la inflaţie. Inflaţia poate, însă, avea loc şi dacă cantitatea banilor rămâne neschimbată, dar are loc restrângerea producţiei şi a cantităţii de mărfuri existente pe piaţă la un moment dat. Pentru a se evita asemenea fenomene, este necesar ca masa de bani pusă în circulaţie să corespundă, întotdeauna, necesităţilor reale, lucru de care trebuie să se îngrijoreze Banca Naţională. Dacă sistemul etalonului aur-monedă, aur-lingouri şi aur-devize a asigurat o anumită stabilitate monedelor naţionale, începând cu anul 1973 acesta a fost înlocuit cu sistemul cursurilor flotante sau fluctuante, renunţându-se la menţinerea unei valori oficiale, astfel că nu se mai poate vorbi de devalorizare (reducerea cantităţii de aur) sau revalorizare (creşterea cantităţii de aur care stă la baza unităţii băneşti), ci despre aprecierea sau deprecierea monedelor naţionale în raport cu modificările intervenite, zilnic, pe pieţele valutare. În relaţiile financiare cu alte ţări, orice monedă naţională se raportează la monedele străine, pornind de la puterea ei de cumpărare în interior, adică de la valoarea sa internă, care este influenţată şi de alţi factori ce pot duce la aprecierea sau deprecierea faţă de aceste monede, cum ar fi: evoluţia preţurilor, mărfurilor şi serviciilor, ratele dobânzilor, investiţiile străine, caracterul balanţelor de plăţi (deficit sau excedent), paritatea puterii de cumpărare, participarea la operaţiunile financiare internaţionale etc. Deci, se poate vorbi de o monedă sănătoasă (în apreciere) sau de o monedă slabă (în depreciere), în funcţie de ceea ce se poate cumpăra cu o unitate monetară la un moment dat, în comparaţie cu o perioadă anterioară sau în raport cu o altă monedă străină. Deprecierea se aplică, uneori, în scop de „corecţie", atunci când se consideră că moneda naţională este supraevaluată faţă de valoarea sa reală, pentru a încuraja exportul şi descuraja importul, atunci când balanţa comercială înregistrează un deficit o perioadă mai lungă de timp. O depreciere exagerată a monedei naţionale poate duce, însă, la o inflaţie puternică şi greu de stăpânit şi la un dezechilibru total între producţie şi consum, între cerere şi ofertă. De asemenea, deoarece dependenţa faţă de importuri se pare că va mai continua încă multă vreme de acum înainte, nu este posibil un control riguros şi o „ajustare" a monedei naţionale, deprecierile în raport cu euro şi cu alte monede străine fiind mult mai frecvente decât aprecierile, care sunt sporadice şi nesemnificative. În ceea ce priveşte efectele deprecierii monedei naţionale asupra importurilor, acestea se scumpesc în monedă naţională, ceea ce duce la diminuarea cererii pentru produsele din import şi, implicit, la reducerea proporţională a cheltuielilor valutare. În schimb s-ar putea stimula producţia internă de bunuri substituibile. În ceea ce priveşte efectele deprecierii asupra exporturilor, aceasta le este favorabilă exportatorilor, care vor cumpăra valuta necesară la preţuri mai mici, astfel că volumul exporturilor s-ar putea să crească, iar exportatorii nu vor pierde în monedă naţională. În concluzie, pentru a revaloriza-aprecia moneda naţională, este nevoie de mai multă valută ceea ce presupune încurajarea exportului de produse finite (şi nu de materii prime neprelucrate) şi reducerea importurilor la strictul necesar şi numai la acele produse care nu se pot produce în ţară la calitate şi preţuri competitive. Pentru aceasta este necesar ca vastul potenţial agricol al ţării să fie urgent pus în operă, prin sprijinirea de către stat într-o mai mare măsură a agriculturii şi agricultorilor, pentru ca toate suprafeţele agricole să fie lucrate cu maximum de randament. În aceste sens, trebuie apelat la toate formele organizatorice (ferme private, ferme de stat, cooperative agricole, arendă etc.) şi încurajaţi agricultorii şi stimulaţi în mod real, prin obţinerea de fonduri într-un timp mai scurt de credite avantajoase, de utilaje agricole la preţuri accesibile, îngrăşăminte etc., iar în acele localităţi rurale unde forţa de muncă este îmbătrânită şi inaptă de lucru, statul să-i ajute pe oameni prin efectuarea mecanizată a lucrărilor agricole la tarife suportabile. Astfel, peste câţiva ani nu numai că nu se va diminua suprafaţa nelucrată, ci va creşte şi se va degrada irecuperabil şi iremediabil. Uniunea Europeană relansează ideea cooperativelor agricole pentru ţările est-europene, care sunt familiarizate cu această formă de organizare a agriculturii, dar dacă statul nu se va implica în punerea ei în practică, va rămâne doar o idee, iar terenurile agricole tot nelucrate. În ceea ce priveşte industria, aceasta trebuie orientată spre acele domenii de activitate în care dispunem de materii prime exploatabile la randamente sporite, iar produsele să fie competitive pe piaţa mondială, adică de calitate şi la costuri sub preţurile practicate pe alte pieţe externe, lucru perfect realizabil, dacă guvernele nu ar lua „şapte piei" de pe producătorii autohtoni prin acest sistem diabolic de impozite şi taxe, ajuns la limitele insuportabilităţii şi falimentelor în lanţ a zeci şi mii de agenţi economici, în special mici şi mijlocii, care nu activează în acele domenii ce au legătură cu statul, pentru a putea beneficia de „ciolanul" licitaţiilor.