Anul trecut se împlinea un secol de la eliberarea orașului Oradea și intrarea lui sub administrație românească. Se întâmpla tocmai într-o zi de Paște, așa cum fusese și în urmă cu un veac.

Atunci, în 1918-1919, toți românii au dat dovadă de o solidaritate exemplară pentru a face ceea ce trebuia. Vremurile nu erau dintre cele mai favorabile pentru a obține acest deziderat. În plus trăiau și altfel de vremuri grele. Când spun asta nu mă refer doar la perioada războiului sau la demersurile complicate legate de momentul 20 aprilie 1919, ulterior de recunoașterea internațională a eforturilor românilor de a-i aduce pe toți în componența unui stat național. Mă gândesc la faptul că toate aceste demersuri erau făcute în vremuri de altă mare pandemie, cea a gripei spaniole, care a omorât la nivel mondial în jur de 50 milioane de oameni, una dintre victimele acestei boli fiind însuși generalul Eremia Grigorescu, decedat în iulie 1919. Rata mortalității în pandemia din 1918-1919 a fost una foarte mare. Lipsa mijloacelor de informare, sistemul medical precar al epocii precum și alte multe motive legate în principal de derularea războiului au făcut ca numărul celor decedați ca urmare a acestei molime să nu fie cunoscut cu precizie. Estimările ulterioare au condus spre concluzia că între 20 și 50% din populația lumii a suferit de această boală, iar letalitatea ei a fost undeva între 2,5-5%, desigur cu diferențe de la o țară la alta și de la un continent la altul. Conform datelor existente, gripa spaniolă ar fi ucis numai în primele 25 de săptămâni de la declanșarea sa peste 25 milioane de oameni. Estimările celor care s-au ocupat de fenomen spun că pandemia din 1918-1919 ar fi făcut peste 50 de milioane de victime.

Niciunul dintre cei implicați în demersurile care vizau unificarea teritoriilor românești într-un stat național nu a pus în prim plan pandemia și a continuat să facă ceea ce era necesar pentru ca dezideratul să fie realizat. Asta chiar dacă erau conștienți că exista în permanență pericolul îmbolnăvirii de gripă spaniolă. În toată această perioadă au dat dovadă de un spirit de sacrificiu și mai ales solidaritate deosebită. Toate erau puse sub umbrela îndeplinirii interesului național. Niciunul nu a pus în prim plan scopuri personale, ceea ce l-a făcut pe cunoscutul om de cultură interbelic George A. Petre să declame că cei care au realizat integrarea Bihorului în România Mare s-au „gândit la cucerirea administrației noastre și a generațiilor viitoare și nu la interesele cari îi părăsesc la marginea mormântului. Ce rost are dihonia? Murim cu toții și vom da seamă la rând de faptele noastre. Eu cunosc pe români nu sunt răi. Se ceartă, dar se împacă. Am avut încrederea că frații noștrii (…) vor ști să se smulgă din rătăcire și să reprezinte cu demnitate și cu armonie neamul românesc la marginea țării. Dumnezeu să-i ajute!” .

Astfel sunt cunoscute actele de solidaritate deopotrivă ale elitei românești și ale oamenilor obișnuiți care au făcut front comun în tot ceea ce s-a întreprins. Niciunul dintre cei implicați direct în construirea edificiului național nu a fost atent la interesele lui personale. Totul a fost subsumat intereselor generale, unii punându-și la ”bătaie” întreaga avere pentru binele comun. Gesturile în acest sens ale liderilor politici ai românilor precum Aurel Vlad, Vasile Goldiș, Vasile Stroiescu, ale instituțiilor bancare românești, bisericești sau ale asociațiilor cultural-filantropice sunt edificatoare în acest sens. Nimeni nu s-a gândit la cum ar putea să profite personal de pe urma situației.

Lucrurile nu au stat întotdeauna însă așa. Același George A. Petre semnala aproape revoltat în 1931, în plină criză economică, sesizând unele derapaje din societatea bihoreană, că unii „știu să iasă la iveală când e vorba de interese personale (…). E un semn rău pentru societatea noastră și dăunător afirmării naționale aici la graniță. Acești români sunt prezenți ori de câte ori trebue să întindă mâna după o situație, cum se întâmplă de altfel în toate părțile, dar uită că în afară de acestea mai au și alte datorii de onoare față de neam. În special mă gândesc la aceia cari își câștigă existența grație Statului, ca salariați. Ei sunt reprezentanții Statului și în viața particulară, așa că sunt obligați moralicește să dea pilde bune …..”. Președintele Astrei din Salonta, Moise Coșiu, sesiza cu amărăciune în aceeași perioadă că „între românii noștrii domnește zâzania. Unde merge unul, nu merge celălalt și tot așa mai departe. Dacă ia unul inițiativa, ceilalți se abțin, dar nu se ostenesc să ia ei inițiativa. Domnește o stare de spirit dăunătoare intereselor generale în slujba cărora trebue să ne împingă iubirea de neam și de țară…”.

Aceste exemple în vremuri de criză ne arată două tipuri comportamentale diferite. Pe de o parte exemplul pozitiv de la 1918-1919, iar pe de alta exemplele negative reliefate de contextual crizei economice din 1929-1933. Gestionate cum trebuie, atunci, în 1918-1920, lucrurile au condus spre o societate bihoreană și românească aflată în plină expansiune și spre o lume autentic democratică. În schimb, după criza economică, România s-a îndreptat cu pași repezi spre un regim autoritar, populat de profitori, unii dintre ei extrem de veroși, care a condus într-un final la dezastrul din vara anului 1940. Parcă destinul țării a fost în istorie strâns legat inclusiv de anumite atitudini comportamentale ale membrilor societății.

Avem cele două exemple în față. Noi, cei de astăzi, pe care îl alegem? Pentru a găsi răspunsul adecvat ar trebui să existe conștiința lucrului bine făcut la toate palierele astfel încât, parafrazându-l pe Nicolae Titulescu, peste ceva vreme să nu avem parte de „surplusuri obraznice” făcute în vreme de criză, pe seama celor mulți, fără pârghii și conexiuni potrivite. Un antidot la asta este tocmai recursul la solidaritate în vremuri de criză majoră, așa cum s-a întâmplat în 1918-1919.