Conform unui studiu făcut de OECD în 2015, bazat pe date puse cap la cap începând cu 2012, 42% dintre elevii de 15 ani din România sunt analfabeți funcționali. Din Europa, doar Bulgaria stă mai prost la acest capitol, deasupra noastră fiind țări din afara UE precum Serbia, Turcia, Israel.

 

Deși sună prăpăstios, analfabetismul funcțional este cu totul altceva decât analfabetismul absolut. Persoanele știu să citească, dar nu înțeleg ceea ce au citit. Relevant pentru a înțelege ce este acest analfabetism funcțional și care este nivelul de cunoștințe al elevilor români este un test de specialitate făcut pe cinci niveluri de pregătire la terminarea studiilor medii. Concluziile acestuia au fost următoarele: 10% dintre elevi nu au capacitatea de a lectura un text, 35% dintre elevi nu au capacitatea de a înțelege textul citit, 25% dintre elevi nu au capacitatea de a face conexiuni între informația nouă, adusă de text, și informațiile dobândite anterior, 10% dintre elevi nu au capacitatea de a formula un punct de vedere, preferând să preia un punct de vedere enunțat de o autoritate, un profesor sau un critic, și 10% dintre elevi, care au un punct de vedere propriu, nu au capacitatea de a-l exprima oral sau în scris. Concluzia testelor a fost că numai 10% dintre elevi trec testul, fiind pregătiți pentru o viață profesională normală.

Aceste teste mai arată însă două lucruri care sunt esențiale. Primul ar fi acela că, începând din clasele mici, copiii nu sunt învățați să gândească. Lor li se servesc niște scheme sau paternuri pe care le învață orbește, dezvoltându-le capacitatea de a memora (ceea ce nu este rău), dar neprovocându-i spre a folosi în mod plastic elementele care li se ,,toarnă” în cap. Școala românească nu îi învață nici măcar o repartizare coerentă în timp a evenimentelor istorice, a descoperirilor sau a evoluției științelor. Elevii nu sunt capabili să spună ce descoperiri în chimie se făceau în perioada interbelică, spre exemplu. Ei nu pleacă din școală cu o viziune clară asupra lumii, ci cu frânturi memorate papagalicește. Nu sunt provocați să facă aceste conexiuni, nu sunt provocați să fie preciși, pentru că nici profesorii lor nu sunt (nu li se cere copiilor să povestească în scris o carte sau un text complex cu cuvintele lor sau să pună mâna pe DEX atunci când folosesc impropriu un cuvânt sau o expresie). Nu este o rușine să citești o carte cu creionul, foaia și DEX-ul lângă tine, atunci când ți se pare foarte complexă și vrei să o înțelegi cu adevărat.

Al doilea lucru esențial îl reprezintă lipsa lecturii. Dacă elevii ar citi nu ce vor profesorii, ci ce le place, nu pentru că e obligatoriu, ci pentru că, dovedind că au citit o carte transformă o notă de 4 într-un 8 (spre exemplu), o bună parte dintre analfabeții funcționali ar dispărea. Cine a citit cât de cât la viața lui, poate înțelege ce înseamnă „bucuria lecturii”, vorba profesorului Mihai Maci. Această bucurie te face să nu dormi nopțile, pentru că simți că le risipești dacă nu citești, să nu poți lăsa o carte din mână până nu o termini și, cel mai important, te ajută să faci conexiuni cu fapte trăite, cu lucruri văzute sau auzite, te ajută să îți dezvolți sentimente, atitudini, modele. Toate aceste lucruri greu de făcut, cu paternuri și „toceală” în școală, se întâmplă de la sine citind, fără să îți dai seama, fără să te apese sau să te streseze. Și, da, nu e o problemă dacă lucrurile astea se întâmplă când citești Harry Potter, și nu Marin Preda sau Liviu Rebreanu. Orice om care înțelege cum funcționează mintea și sufletul unui copil știe că între a citi Harry Potter, pentru că îți place, și a citi Rebreanu, pentru că trebuie, este de preferat cartea lui J. K. Rowling. De fapt, asta diferențiază profesorii adevărați, pedagogii, de funcționarii care trăiesc pentru ziua de salariu, nu pentru a deschide mințile copiilor. Pedagogii adevărați înțeleg că prin Harry Potter și prin alte lecturi plăcute copiilor se poate ajunge mai târziu și la Marin Preda sau la Liviu Rebreanu. Sau nu, dar măcar dispare analfabetismul funcțional, se deschide lumea și se umple de drumuri noi.  

Grav este că sistemul bazat pe scheme și toceală nivelează mințile copiilor. Am fost unul dintre acei copii și am cunoscut foarte mulți tineri de acest fel, care au înțeles repede că școala nu are nicio legătură cu viața de mai târziu, că e o junglă, o cursă cu obstacole prin care trebuie să treci. Că nu e important ce și cât știi, ci cum te adaptezi (nu în sensul de a da șpagă, ci de a fi flexibil). Nu există niște criterii clare, universal valabile, care să te diferențieze pe tine, cel bun, de ceilalți. Există doar profesori care au criterii diferite (unele fără nicio legătură cu meritul sau cu munca), o cursă cu obstacole, la finalul căreia învingător nu e cel mai bun, ci cel care se adaptează mai bine.

Pentru a înțelege măcar aceste lucruri, pentru a fi conștienți de inconștiența noastră, ar fi bine să găsim soluții pentru a-i face pe tineri să citească. Și nu neapărat pentru a dispărea analfabetismul funcțional, cât pentru a-i transforma ca oameni.