Se ştie că activităţile economice au un caracter ciclic, în evoluţia lor aternând perioadele de creştere cu perioadele de stagnare sau reducere care au o oarecare periodicitate fără, însă, a putea fi încadrate în termene precise.

Un ciclu economic este curpins între momentul începerii unei contracţii economice şi momentul începerii următoarei contracţii, perioada dintre cele două momente cunoscând, de regulă, patru faze: criza propriu-zisă, adică faza în care are loc o scădere accentuată a producţiei şi a capacităţilor de producţie, o creştere puternică a şomajului, creşterea preţurilor şi reducerea veniturilor populaţiei etc.; a doua, depresiunea, faza în care producţia fie că se menţine la nivelul cel mai scăzut, fie că are momente de creştere sau scădere uşoară, iar comerţul cunoaşte o stare de lâncezeală, mărfurile vânzându-se mai greu, chiar la preţuri mici; urmează apoi înviorarea, adică faza în care are loc o creştere a producţiei, peste nivelul cel mai scăzut atins în faza de criză propriu-zisă şi până la restablirea nivelului producţiei pierdut din cauza crizei; în cele din urmă, avântul (boomul), adică faza în care producţia ajunge la nivelul care îl depăşeşte pe cel dinaintea ultimei crize, iar investiţiile cunosc o linie ascendentă, luând fiinţă noi întreprinderi industriale şi comerciale, crescând numărul salariaţilor şi veniturilor, iar băncile încep să sprijine, din nou, întreprinderile prin credite, astfel că producţia ajunge să depăşească, din nou, cererea solvabilă, făcându-şi apariţia spectrul unei noi crize economice şi ciclul se repetă. Astăzi, când activităţile economice devin din ce în ce mai complexe, iar factorii conjuncturali de risc şi de incertitudine, tot mai imprevizibili în modul lor de manifestare, programele guvernamentale şi previziunile pe perioade medii şi lungi sunt imperios necesare. Cu atât mai mult, în perioadele de crize economice, rolul statului devine şi mai necesar, deoarece statul este acela care poate stabili politicile anticriză cele mai adecvate şi diferenţiate, în funcţie de fazele crizei (politici monetare şi de credit, politici de cheltuieli publice, politici fiscale, politici conjuncturale etc.). Majoritatea economiştilor este de acord, însă, că în perioada de criză şi de recesiune politica de creştere a fiscalităţii este contraindicată, aceasta fiind adecvată doar perioadei de boom economic (expansiune). În perioada de recesiune se aplică, de regulă, politicile de cheltuieli publice, care se bazează pe majorarea finanţărilor de la bugetul de stat pentru diferite investiţii cu caracter public, care să absoarbă forţa de muncă disponibilizată din industrie sau alte ramuri economice afectate de criză. Creşterea economică are o cuprindere largă, care se referă la creşterea cumulativă a mai multor indicatori economici, la un nivel care să-l depăşească pe cel dinaintea ultimei crize. Practic, putem vorbi despre o creştere economică sănătoasă doar atunci când aceasta se reflectă în creşterea nivelului de trai al populaţiei, caracterizat prin: venitul naţional pe cap de locuitor, gradul de înzestrare cu bunuri şi servicii, veniturile reale şi costul vieţii, nivelul cultural, numărul de medici şi de paturi la 1000 de locuitori, morbiditatea, mortalitatea totală şi infantilă, sporul natural, bugetele de familie etc. Pentru aceasta este, însă, nevoie ca la conducerea ţării să se afle personalităţi cu viziune naţională, adică deasupra intereselor de grup, politice, echilibrate şi echidistante, cu solide cunoştinţe economice şi juridice, cu temeinice acumulări în domeniul teoriei şi practicii actului de conducere a sistemelor economico-sociale.Performanţele unui leadership naţional sunt date, în ultimă instanţă, de capacitatea acestuia de a cunoaşte problemele ţării şi ale cetăţenilor ei, de maniera de a le rezolva, fără măsuri insuportabile pentru populaţie, de stilul de conducere şi arta de a ieşi din situaţii dificile. Din nefericire, România duce lipsă de politicieni pricepuţi, loiali ţării şi cetăţenilor ei, care să formeze un nucleu de elită, în jurul căruia să graviteze tinerii şi noile generaţii care trebuie pregătite pentru preluarea ştafetei. Astăzi, din păcate, se duce doar o luptă sterilă pentru putere, prin moţiuni de cenzură din partea opoziţiei şi prin blocarea activităţilor parlamentare, de către putere, fără niciun rezultat decât acela al ştirbirii conţinutului democraţiei şi aşa subrede în România. Ori slăbirea instituţiilor statului, creşterea ineficienţei, birocraţiei şi corupţiei care le guvernează dau frâu liber anarhiei, dezordinii şi indisciplinei, astfel încât nu e de mirare că în rândul populaţiei credibilitatea lor s-a redus atât de mult.