Minute în șir a stat fetița cu mâna întinsă pe bancă, fruntea pe braț și fața transpirată, cu lacrimi care îi curgeau șiroaie din ochi, vrând parcă să nu se mai oprească. Singurul lucru pe care îl spunea, din când în când, era „mama mi-a spus că trebuie să iau nota șase”. Până și profesorii din sală ieșeau pe rând pe coridor, vizibil afectați de tragedia prin care trecea fetița.

Dar tragedia nu începuse acolo. Tragedia începuse la poarta școlii, unde mama aflase că fetiței îi era interzis să ia cu ea în sală un obiect de cauciuc care i-ar fi creat copilului măcar un confort psihologic. Se numește „bază de cauciuc pentru realizarea desenelor tactile” și este o suprafață de cauciuc concepută pentru nevăzători, pe care se pun foliile de plastic pentru a putea realiza desene tactile. Mama fetiței era disperată pentru că făcuse, împreună cu ceilalți părinți, la Inspectorat, cerere pentru a putea utiliza, la proba de matematică a Evaluării Naționale, instrumente geometrice adecvate (riglă tactilă, raportor tactil, compasuri cu marcaje tactile). Iar în Lege ea citise că fiica ei are acest drept. Dintr-un birou rece, dintr-o clădire aflată la câteva sute de metri de școală, sau și mai departe, de la nivelul birourilor ministeriale din București, cineva decisese că, dacă ești un copil normal, poți lua cu tine o trusă de geometrie la proba de matematică a Evaluării, dar dacă ești un copil nevăzător, nu ai dreptul să utilizezi echivalentul acesteia, în sala de examen.

Povestea asta nu este neapărat despre oamenii la costume de prin birourile de la IȘJ Bihor sau de la Ministerul Educației, nu este despre o eroare legislativă, este despre minciuna pe care o auzim în fiecare zi, legată de integrare. Pentru că din toată situația aceasta doar lacrimile de pe obrajii fetiței contează. Ea, cea care, deși s-a născut inegală cu ceilalți, trebuie să fie egală cu ei, să își pună măști, să se prefacă, să tragă de ea. „Mama mi-a spus că trebuie să iau nota șase”, școala îmi spune că trebuie să abstractizez și să jonglez cu niște cifre și desene fără a avea măcar instrumentele celorlalți copii mai înzestrați. Asta, în contextul în care, la fel ca toți ceilalți copii cu CES, fetița a urcat spre sala de examen, braț la braț cu profesorii, după indicațiile lor: „treaptă”, „treaptă”, „treaptă”, „înainte”, „la stânga”, „înainte”, „treaptă”, „treaptă”, „treaptă”.

Povestea este despre formele fără fond în care copiii aceștia cad ca musculițele atunci când copiem sisteme și le aplicăm rigid fără să ne ocupăm temeinic de realitatea din teren. Când ne mințim cinic că în centrul sistemului e copilul și nevoile lui, dar, în loc să îl ajutăm să evolueze, să îl integrăm, îl distrugem și mai mult, mințindu-ne că suntem verticali, că respectăm și urmăm directive și legi.