După mii de ani de sudoare a frunţilor, a milioane de gânditori, una dintre cele mai generale şi mai consistente concluzii este aceea că nimic din ceea ce este accesibil simţurilor, instrumentelor şi gândirii umane, din lumea reală obiectuală şi fenomenală, nu este imuabil, totul este supus evoluţiei, naşterii şi morţii.

Noi, lumea şi toate celelalte, ne schimbăm în fiecare clipă. Problema este sensul schimbării, în sus sau în jos? Şi de fapt ce e sus şi ce e jos? Această ultimă întrebare, în mod conştient sau inconştient, are becul aprins în mod continuu, iar acest bec naşte dilema: favorizăm schimbarea sau o blocăm? Repet, ea funcţionează şi în mod inconştient la toate nivelele umanului, până şi la nivel social şi a expresiei politice a socialului. De aceea au existat întotdeauna partide conservatoare (sub diverse nume, dar cu atitudine conservatoare) şi partide dedicate schimbării (diversele nume nu contează). Raportul dintre cele două atitudini este esenţa unei societăţi şi o defineşte în sensul evoluţiei sale. Din acest punct de vedere în lumea lui Shakespeare tradiţia şi conservatorismul sunt elogiate ca merit suprem. Se laudă cu legi din sec. XIII, care au asigurat stabilitatea societăţii, iar tradiţiile sunt motive de supremă mândrie. Prin comparaţie, în lumea lui Caragiale, ceva „vechi de 100 de ani" este de dispreţuit, iar progresul este înţeles în termenii zgomotoşi de la Răcnetul Carpaţilor. Care or fi proştii şi care or fi deştepţii? De fapt întrebarea este eronată, pentru că natura nu este niciodată extremistă, ori, ori. Natura lucrează întotdeauna în nuanţe. În natură, ce se naşte din pisică şoareci mănâncă. Adică nu tai copacul pentru că s-a uscat o creangă, tai doar creanga uscată, iar când moare copacul, din sămânţa lui răsare iar copacul în altă generaţie. Ei, aici este aici. Englezul nu aruncă niciodată la gunoi decât creanga uscată, dacă nu cumva şi aceasta poate fi folosită estetic. Noi, ca tâmpiţii, de câte ori ajung pomii pe rod sau când au productivitatea maximă, ne trezim geniali: „sunt pomi învechiţi, vrem pomi la zi" şi tăiem pomii pe rod. Cu alte cuvinte, dăm dovadă de prostie, rigiditate şi intoleranţa lui ori, ori. De aceea noi, românii, abonaţi la Răcnetul Carpaţilor, spre deosebire de alţii, nu am reuşit încă să valorificăm zăcămintele culturale ancestrale, printre cele mai bogate în pepite, care pot fi cap de serie estetică. O singură comparaţie. Dansul irlandez folcloric este de o sărăcie jenantă faţă de dansul folcloric românesc. Irlandezii au făcut din dansul lor „modernizat" un spectacol mondial pe care îl urmăreşte cu plăcere orice om, indiferent de etnie şi nivel de culturalizare. Noi am rămas ce am fost, nu s-a găsit nimeni să valorifice acest imens tezaur. Tot ce este bogăţie folclorică specifică poate fi cap de serie pentru o dezvoltare în „matricea stilistică" (Blaga) a momentului istoric. Doar Brâncuşi s-a gândit şi a dezvoltat în „matricea stilistică" a zilei lui câteva simboluri româneşti. Nu lipsesc alte nume doar pentru că ar lipsi creatori (desigur geniile sunt rare!), dar mai ales lipsesc nume pentru că nu a existat (şi nu există) preocupare din partea creatorilor români (indiferent de domeniul de creaţie) de a valorifica ceea ce au. Preferă să importe modele „uzate" (un model este uzat din momentul în care este la modă!). Pur şi simplu lipseşte înţelegerea a celui profund „Noi prin noi înşine". Acest principiu este valabil şi pentru popoare, ca şi pentru indivizi. Stai şi te miri când afli că există români, profesori universitari la universităţi celebre precum Sorbona, care studiază, predau şi îmbogăţesc cu lucrări despre spiritualitatea altora, fiind specializaţi în iudaism (fără a avea nici o genă de evreitate), germanism etc... Nu s-a aplecat nimeni asupra spiritualităţii româneşti măcar să spargă gheaţa, iar temele se răstoarnă peste noi. Dau ca potenţială una singură, din multele pe care le poate înşira oricine: specificul temporalităţii la români (Blaga, Eliade, Cioran, Lupaşcu, Florian, folclorul, literatura cultă). Asemenea câteva desţeleniri ar pune bazele unei ştiinţe a spiritualităţii româneşti, care în maxim două generaţii ar fi unul din cele mai consistente argumente culturale de legitimare. Ce am vrut să subliniez este că potenţialul cultural al acestui popor este imens, că el încă nu s-a exprimat, că este posibil şi cred cu tărie şi cu argumente că va veni şi ziua înfloririi. Rămâneţi, vă rog, cu ideea că va veni şi ziua Floriilor româneşti.