În fiecare an, în luna aprilie, orădenii aniversează cel puţin două momente importante ale trecutului lor, ambele legate de 20 aprilie 1919. În urmă cu 93 de ani, în chiar ziua Învierii Domnului pe rit ortodox şi greco-catolic, în jurul orei 12.00, generalii Moşoiu, Holban şi Sachelarie, însoţiţi de ofiţerii N. Mihali şi N. Şerban de Voila intrau în Sala Mare a Primăriei Oradea, unde îi aştepta unul dintre cei mai importanţi primari pe care oraşul de pe Crişul Repede i-a avut: Rimler Karoly.

În urma unor schimburi protocolare de amabilităţi, destinele oraşului Oradea intrau în sfera administraţiei româneşti, Rimler Karoly rămânând pe mai departe primar al urbei. Pentru românii orădeni evenimentul a fost unul îndelung aşteptat. Vestea sosirii iminente a armatei române în oraş plutea în aer încă de la sfârşitul anului 1918, dar contextul internaţional, în ciuda deciziei fără echivoc de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, a condus la fixarea temporară a graniţei dintre România şi Ungaria pe aliniamentul Sighet-Ciucea-Zam. Intervalul decembrie 1918-aprilie 1919 a fost un interludiu tensionat, generat de excesele armatelor maghiare, în principal cele ale guvernului comunist de la Budapesta, care a fost marcat de numeroase pierderi de vieţi omeneşti de partea românilor, îndeosebi din sfera fruntaşilor politici. Este binecunoscut în acest sens cazul avocatului Ioan Ciordaş de la Beiuş, cel nominalizat ca viitor prefect al judeţului Bihor după intrarea acestuia în administraţia autorităţilor române, care a fost asasinat în localitatea Lunca din apropierea Vaşcăului în noaptea de 3 spre 4 aprilie 1919, împreună cu asistentul său, Nicolae Bolcaş. Tocmai de aceea, intrarea armatei române în Oradea la 20 aprilie 1919 a fost văzută drept izbăvitoare de comunitatea românească din oraş. În acest fel era realizată o dublă satisfacţie. Prima era legată de intrarea Bihorului în cadrele României Mari, rezultat al voinţei populare exprimată la Alba Iulia, una greu de eludat la momentul 1918-1919, iar cea de-a doua, de lichidare a regimului bolşevic, coordonat de la Budapesta de către Kun Bela. Acesta se instalase în capitala Ungariei pe 21 martie 1919 şi în condiţiile în care Bihorul rămăsese sub administrare maghiară, acesta şi-a făcut simţită prezenţa şi la Oradea. Din acest punct de vedere, 20 aprilie 1919 are o dublă semnificaţie pentru români, intrarea oraşului sub administraţie românească şi îndepărtarea regimului bolşevic maghiar. Raportat la acest din urmă aspect, fie că sunt români sau maghiari, locuitorii oraşului Oradea au în egală măsură motive de sărbătoare şi să considere momentul drept unul eliberator. Chiar dacă sensul termenului de eliberare are conotaţii diferite pentru români şi maghiari atunci când vine vorba punctual de respectivul aspect, acesta rămâne, totuşi, valabil pentru ambele comunităţi. Este suficient să mergem la sursele epocii pentru a consemna satisfacţia autorităţilor (încă) maghiare în legătură cu ceea ce s-a întâmplat la 20 aprilie 1919, care, în contextul înaintării armatelor române spre Oradea au reuşit să-i înlăture pe comuniştii locali de la putere. Au fost momente în care maghiari şi români au acţionat în comun pentru îndepărtarea flagelului bolşevic, care le afectase viaţa şi situaţia materială indiferent de naţionalitate. A existat din acest punct de vedere un front comun remarcabil, în care reprezentanţii celor două comunităţi s-au protejat reciproc. Este suficient în acest sens să amintim îndemnul prefectului Poliţiei oraşului Oradea, Jánosi, din data de 19 aprilie 1919, adresat lui Roman Ciorogariu, vicarul ortodox de Oradea, prin care era rugat să accepte patrulele maghiare pentru el şi membrii Consiliului Naţional Român astfel încât să se asigure paza personală în faţa posibilelor excese ale comuniştilor locali. În egală măsură, liderii naţionali ai românilor, Coriolan Pop sau dr. Iustin Ardelean, au fost alături de Rimler Karoly şi consilierii locali maghiari în momentul intrării Armatei române în Oradea, depunând mărturie pentru destoinicia edilului orădean. Toate acestea reprezintă un exemplu de consens cum rare au fost în istorie. Este încă o dovadă a faptului că, în situaţii complicate, atunci când se face apel la raţiune, nu se pot întâmpla decât lucruri bune. Este, dacă vreţi, un exemplu de normalitate în vremuri tensionate.